Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei

rusaliiO, ce fericite sunt aceste două înălţimi unice, aceste două mari cuvinte: Ierusalim şi Cincizecime… Ierusalim paşnic şi Cincizecime liberă. Ierusalim curat şi Cincizecime adevărată. Ierusalim slăvit şi Cincizecime veşnică…
Cât de împreunate pe veci trebuie să fi fost, în inimile şi în amintirea tuturor ucenicilor Domnului, aceste două nume sfinte şi dragi, aceste două valori unice şi scumpe, aceste două înălţimi cereşti de pe pământ.
Ierusalimul era locul, iar Cincizecimea era momentul când Duhul Sfânt şi Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu se îmbrăţişau şi dădeau naştere fiicei cereşti a Ierusalimului de Sus, care va fi Mireasa Slăvită a Mielului Slăvit, Biserica lui Hristos, Comoara şi Cununa Lui veşnică.
Către Ierusalim se îndreptau atunci în orice vreme toate inimile tuturor fraţilor împrăştiaţi pretutindeni, ca înspre o înălţime pe care a pogorât văzut toată dragostea necuprinsă a lui Dumnezeu, pentru a îmbrăţişa un popor cât o omenire şi o patrie cât o lume.
Dar în vremea Cincizecimii nu numai gândurile tuturor se îndreptau înspre Ierusalim, ci şi inimile şi picioarele lor. Din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, toţi cei care neîncetat se rugau pentru pacea Ierusalimului iubit, la apropierea Cincizecimii lui, se pregăteau de drum şi se grăbeau, ca, dacă va fi cu putinţă, în dimineaţa minunată a sărbătorii Duhului Sfânt, ei să fie acolo împreună cu cei dintâi care avuseseră parte de harul acestei îmbrăţişări cereşti.

O, ce trebuie să fi fost atunci în Ierusalim! Ce îmbrăţişări, ce lacrimi, ce cuvântări înflăcărate, ce cântări fericite, ce sărutări sfinte! Cât de minunat vor fi răsunat pe scările Templului cântările treptelor, psalmii bucuriilor frăţeşti, când miile de cântăreţi de Sus mai coborau o treaptă şi mai cântau un psalm, către miile de cântăreţi de jos care, mai cântând un psalm, mai urcau o treaptă către fraţii lor.
Iar când pe treapta din mijloc se întâlneau cântând psalmul 133: „Iată ce plăcut şi dulce e să locuiască fraţii pururea împreună să se veselească… cu cântări şi psalmi în Domnul să se veselească…“, atunci cântările de bucurie trebuie să fi fost înecate de plâns şi sărutările trebuie să fi fost numai pe lacrimi.
Cine poate uita astfel de clipe şi astfel de stări? Şi cine n-ar fi dat totul ca să le poată trăi măcar o dată pe an acolo unde ca nicăieri altundeva pe lume le era locul şi momentul unic.
De aceea se grăbea Sfântul Pavel să fie în Ierusalim de zilele Cincizecimii.

O, fraţii şi surorile scumpei noastre Cincizecimi! Ce şiroaie de lacrimi scaldă faţa mea acum evocând aceste amintiri sfinte şi făcând fireasca legătură între Cincizecimea Ierusalimului lor şi Cincizecimea „Ierusalimului“ nostru neuitat de atunci!…
Ce praznice neuitate a avut şi Frăţietatea noastră scumpă de ziua Cincizecimii, în cetatea naşterii noastre şi în vremea Oastei de la început!
Când Părintele Iosif ne-a spus: Să nu uitaţi că Praznicul Rusaliilor este praznicul Oastei, fiindcă această Lucrare duhovnicească s-a născut şi trăieşte din puterea şi revărsarea Duhului Sfânt. La acest praznic veniţi din toate părţile aici, la acest „Ierusalim“, de unde prima dată s-a auzit vuietul Duhului Sfânt, unde s-a aprins Focul Lui şi de unde a început să sufle peste toată ţara noastră Vântul Ceresc care a împrăştiat sămânţa Cuvântului lui Hristos, care a trezit la o viaţă nouă mulţimile celor peste care S-a pogorât această Putere de Sus…
Veniţi, ne-a poruncit el, în fiecare an, aici, ca să sărbătorim împreună acest mare Praznic, să-L lăudăm pe Dumnezeu cu cântări sfinte, să-L vestim cu cuvintele înflăcărate şi să ne unim inimile şi lacrimile noastre în rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă către Cer pentru tot ce ne-a făcut nouă Domnul! Şi aceasta să fie o poruncă şi o chemare către toţi fraţii şi pe totdeauna, pentru ca niciodată să nu înceteze nici dragostea, nici aducerea-aminte dintre noi către Domnul pentru tot ce ne-a dat El…
Iar când eu, trupeşte, nu voi mai fi printre voi, ca azi, la acest Praznic neuitat, veniţi şi la mormântul meu, cu o lacrimă, cu o floare, cu un cuvânt înflăcărat pentru Domnul, pentru ca şi Acolo să simt că Lucrarea Domnului creşte şi biruieşte…

…O, ce praznice neuitate am trăit noi în aceste prime Rusalii ale Oastei! Cât de asemănătoare cu cele din Ierusalim erau bucuriile acelor petreceri frăţeşti! Ce adunări pline de revărsarea Duhului Sfânt, cu bisericile pline de cântări, cu toate străzile oraşului iubit pline de fraţi, cu toate feţele fraţilor iubiţi plini de lumină şi de lacrimi!… Cine a trăit vreuna din acele zile măreţe nu le va mai putea uita niciodată…

Dar cum a venit curând pustiirea păgânilor peste bucuriile Ierusalimului, aşa a venit şi pustiirea duhurilor lui Satan peste „Ierusalimul“ Oastei dintâi…
Precum în Ierusalim a făcut prima pustiire duhul cărturarilor şi al fariseilor care au lovit şi au împrăştiat pe fraţi, tot aşa s-a petrecut şi aici.
Iar ce a mai rămas după prima pustiire a nimicit a doua. Aşa că frumosul „Ierusalim“ a rămas pustiu şi pustiit de tot. „Sfântul Templu“ a rămas dărâmat. Iar fericitele sărbători ale îmbrăţişărilor înlăcrimate au încetat poate pe totdeauna de acolo… Să plătească Dumnezeul Cel Drept, după faptele lor, tuturor acelora care au dărâmat tot ce a fost atât de frumos şi de sfânt acolo…

Acum poporul lui Dumnezeu cel împrăştiat a rămas şi fără Ierusalim şi fără Cincizecime …
Cei care mai au amintirile mai trăiesc din ele. Dar cei care n-au apucat să aibă amintiri din ce să mai trăiască?
Primejdia pierderii continuităţii, primejdia ruperii lanţului de aur, primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti este mortală. Să luptăm, cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre, să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut, ceea ce încă n-a murit din noi, spre a nu ne prăbuşi în vârtejul fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.

Bătrânilor, povestiţi celor tineri!… Părinţilor, spuneţi copiilor voştri!… Voi, cei care ştiţi, învăţaţi pe cei care nu ştiu şi voi, cei care vă duceţi, împărtăşiţi celor care vin ceea ce nu trebuie să se uite, spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine… Şi cine se rupe de sine însuşi este pierdut.
Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, dar nu te poate rupe de tine însuţi, trăieşti oriunde şi birui orice. Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, atunci eşti pierdut pe vecii vecilor.

Nu uitaţi „Ierusalimul“ iubit şi rugaţi-vă tot mai fierbinte pentru el! Din pricina „sfântului mormânt“ care este acolo, nu vă rupeţi de „Ierusalim“! Din pricina frumoaselor lui Cincizecimi de la început, nu vă despărţiţi inima de „Ierusalimul“ neuitat! Şi din pricina revărsărilor Duhului Sfânt din Care ne-am născut şi trăim aduceţi neîncetat aminte lui Dumnezeu de „Ierusalimul“ iubit!
Dumnezeul Oştirilor Cereşti poate să Se îndure iarăşi să înlăture pe dărâmătorii lui de astăzi, cum i-a înlăturat şi pe cei de ieri, să-i cureţe tot molozul şi gunoaiele şi să-i ridice noi şi tineri lucrători, care să-i refacă iarăşi zidurile dărâmate.
Şi Dumnezeul Îndurărilor poate să-i aducă iarăşi zile fericite şi sărbători înălţătoare, cum i-a dat în trecut.
Dar să nu uităm să ne rugăm cu toţii pentru el, oricât de departe am fi împrăştiaţi şi oricât de mult ar fi de când n-am mai avut sărbători – să nu uităm!
Şi Dumnezeul nostru se va începe să Se îndure iarăşi de noi, din pricina numelui Său Sfânt şi a amintirilor sfinte, care sunt nu numai ale noastre, ci sunt şi ale Lui.