În Scripturi sunt multe profeţii despre Mesia. Între acestea este şi profeţia din cartea întâi a Bibliei. „Şi sceptrul din Iuda nu se va depărta până va veni Şiloh (Mesia). De El vor asculta toate popoarele” (Fac 49, 10).
E vorba de „steaua ce va ieşi din Iacov” şi de „toiagul de Domnie ce se va ridica din Israel” (Num 24, 17); de „odrasla ce va ieşi din tulpina lui Isai” (Is 11, 1); de „Unsul” lui Dumnezeu (Dan 9, 25); de „lumina Neamurilor şi slava poporului Israel” (Lc 2, 32).
La vremea rânduită, Cel „prin care toate s-au făcut” a coborât din slăvi într-o iesle de dobitoace. Clipa aceea în care păstorii şi-au lăsat turmele şi îngerii au lăsat cerul ca să se bucure împreună de Darul cel mai de seamă al lui Dumnezeu a fost o clipă fără de asemănare. „Adam al doilea” venea să-i pună în cinstea din care căzuse pe urmaşii lui „Adam întâi”. La această sărbătoare unică nu se putea să nu se bucure împreună cele pământeşti cu cele cereşti! De aceea peştera din Betleem devine un colţ de cer. Este icoana veşnică a unei inimi de om în care lutul se sfinţeşte, se îndumnezeieşte.
Iisus nu cobora decât pentru a înălţa la El pe toţi cei cu inima simplă ca a păstorilor şi cu cugetul neprefăcut ca al magilor.
Profeţia că popoarele toate vor asculta de El, de Iisus, se adevereşte pe zi ce trece. Până la marginile pământului s-a făcut cunoscut numele Lui. Şi, în vremurile noastre pline de frământări, de ură, de praf de puşcă şi pregătiri de războaie, cugetul tuturor popoarelor îl înţelege pe Acela care înfăţişează iubirea desăvârşită. Numai satana, tulburătorul de totdeauna al sufletelor, vălmăşeşte popoarele. Pe deasupra tuturor talazurilor mării înfuriate ale vieţii, se vede însă, de către toţi, Singurul care are puterea de a potoli furtuna… Pruncul sfânt. De aceea e minunată imaginea cu „Leul ce va ieşi din seminţia lui Iuda” (Apoc 5, 5). Un potolitor de furtună nu poate să fie decât înfăţişătorul puterii. Al puterii depline. Leul este împăratul dobitoacelor. E simbolul puterii în lumea animalelor.
„Leul din seminţia lui Iuda”, pe care îl vedea Sfântul Ioan în vedenia lui, este Acela care va clătina la vremea sorocită cerul însuşi. Copiii Lui, care înfăţişează în războiul acesta sacru eroismul creştin, sunt „pui de lei”, în înţeles duhovnicesc. Sunt aceia care clatină zidurile nepăsării şi ale nelegiuirii din lume. Sunt semenii lui Samson cel care a sugrumat, pe drumul viilor din Timna, ca pe un ied, o fiară puternică.
Omul este coroana puterii sufleteşti. Iar creştinii cei dintâi erau cu adevărat „lei”. În arenele romane au murit „lei”.
O, dacă toţi creştinii ar fi „pui de Lei”!
Dar ce departe de noi e vremea aceea! Şi pisica este din neamul leului. E din aceeaşi specie chiar! E, dacă voiţi, un „leu în miniatură”. Nu vi se pare că este o mare asemănare cu creştinii zilelor noastre? Creştinul de azi, vai, este leul care a ajuns o biată pisică! Ia priviţi cum păşeşte, în chipul de mai sus, pisica alături de leu! Creştinul nostru „căldicel”, mândru, alături de cel ce merge cântând în arenele romane, în gura fiarelor!
Acum, în praznicul Naşterii Domnului, îndreptăm ochii tuturor spre „Leul din seminţia lui Iuda” şi spre „puii de lei” ai vremurilor de aur ale creştinătăţii!
«Oastea Domnului» nr. 52 / 25 dec. 1934, p. 3