OAMENII PURTĂTORI DE DUMNEZEU

Fr. Popa Petru (Săucani)

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Cu prilejul acestor sărbători pe care Dumnezeu ne-a învrednicit încă o dată să le mai trăim, am auzit mereu din sfintele Evanghelii că S-a născut Hristos. Şi mereu am auzit pe oameni spunând cu buzele lor acest cuvânt drag şi scump. Iar alţii răspundeau: „Adevărat”.
S-a citit mereu în adunările noastre, s-a citit mereu în casele Domnului Evanghelia aceasta cu Naşterea Domnului Iisus. El din veşnicie S-a gândit la noi. S-a gândit la voi. S-a gândit la fiecare. El, Prinţul cerului. El, Care n-a vrut să fie cerul fără oameni. El, Care n-a vrut să fie oamenii fără cer. El, Care a lucrat această făptură omenească cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, din pământ şi din cer. El a fost acela, Creatorul. Şi El n-a uitat de făptura aceasta de jos. De aceea a lăsat slava şi puterea acolo sus în cer, să vină iar pe pământul acesta, să ne ridice iar pe noi la starea din care eram căzuţi.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru marea-I îndurare şi milă pe care a avut-o faţă de fiecare dintre noi. Dumnezeu, în dragostea Lui, S-a gândit să facă această lucrare mare de răscumpărare pentru sufletele noastre. Fiul a fost ascultător şi a spus: „Iată-Mă, trimite Mă!”.
Dar a mai fost nevoie de cineva. A mai trebuit cineva care să lucreze împreună cu Fiul venit din cer jos pe pământ. A trebuit căutată o fecioară. Printre mulţimile de fecioare de pe pământ, o fecioară curată ca cerul; o fecioară sfântă ca heruvimii. În braţele ei să vină Dumnezeu întrupat în fiinţă omenească. Şi s-a găsit această Fecioară. Poate cu multă greutate, ştie Dumnezeu. Poate a trebuit să se aştepte şi după ea până când a apărut această fiinţă cum n-a fost alta pe faţa pământului, în care Tatăl să aibă încrederea: „Pot să-L încredinţez pe Fiul Meu în braţele acestei Fecioare”.
Dar a mai trebuit cineva. A mai trebuit şi un om neprihănit. A mai trebuit şi el, care să-L ocrotească, care să-L îngrijească, care să-L poarte, care să-L apere. A fost neprihănitul Iosif.
S-a vorbit, la toate aceste sărbători, numai despre naşterea Domnului Iisus. Doamne, şi de-ar mai ţine sărbătorile, cum ţineau oarecând câte şapte zile, să ni se vorbească mereu despre naşterea acestui Mântuitor! [Până] n-ar mai fi [nici] o inimă pe pământ să nu Se nască şi în ea.
S-a vorbit mereu despre osteneala Sfintei Lui Maici. Despre neprihănirea ei, despre răbdarea ei, despre suferinţa ei, despre durerea ei, despre tot ceea ce a făcut ea pentru Dumnezeu. Ea a fost cea dintâi care a plâns pentru El. Ea a fost cea dintâi care a suferit pentru El. Ea a fost cea dintâi care a fost mai lângă El, Sfânta Fecioară.
De data aceasta, am vrea un strop să ne oprim şi la neprihănitul Iosif. Despre el, nu ştiu de ce, s-a vorbit mai puţin. Dar el a fost acela, el a fost acela care L-a îngrijit pe Dumnezeu. Dumnezeu îngrijeşte de lumea asta de toată. Şi de un vier¬mişor, oriunde îl veţi vedea, Dumnezeu are grijă de el. Şi de un viermişor, şi de o floare, şi de o stea, şi de toate lucrurile mari, şi de toate lucrurile mici, Dumnezeu are grijă! Dar Iosif, acest om neprihănit care a fost căutat, care a fost găsit, care a fost învrednicit, el a avut grijă de Dumnezeu. Vine Dumnezeu pe pământ, Se întrupează, ia un chip de omuţ mic… I-e foame, I-e frig… cum ajunge în lumea noastră, plânge… Sfânta Mamă, Doamne… ce-o fi simţit atunci? „I-e frig, cu ce să-L îmbrac?” Poate trebuia să ceară nişte scutece, să le împrumute şi pe acelea. N-a avut nici scutece. Că nu a venit cu scutece din Nazaret, de acolo de departe, de unde au venit ei, de unde locuiseră ei. N-a avut nici scutece să-L înfăşoare…
Ce v-a fi simţit Iosif lângă ea când îi vedea inima zdrobită de durere: „Iosife, cu ce să-L încălzesc? Cu ce să-L înfăşor? Iosife, I-e foame!… Unde să ne ducem? Nu avem pe nimeni…”. Iosif a fost acela care s-a îngrijit, care s-a dus după scutece, care s-a dus să caute lapte, care s-a dus în sus, care s a dus în jos, care a căutat pâine, mai pe urmă, să-L hrănească pe Dumnezeu. Pe Dumnezeul cel Care hrăneşte şi păsările cerului… Iosif L-a hrănit pe Dumnezeu! Iosif, cu mânuţele lui, din munca lui, a avut grijă să aibă Fiul lui Dumnezeu de mâncare.
Binecuvântat om al lui Dumnezeu! Om trimis de Dumnezeu, om neprihănit, care ai lucrat în felul acesta!
Doamne, ce binecuvântare sunt oamenii cei neprihăniţi pe pământ, dar ce rari sunt ei! Ei totdeauna câştigă cu mânuţele lor o bucată de pâine şi niciodată nu vor mânca o pâine de pomană şi nemuncită. Aşa fac copiii lui Dumnezeu; aşa fac oamenii lui Dumnezeu. Aşa a făcut acest om trimis de Dumnezeu.
Mai pe urmă, cine a fost acela îngrijorat care s-a dus cu El, să-L ascundă de mânia lui Irod? N-a fost oare Iosif? Doamne, mergând ei atunci, ce rugăciuni vor fi înălţat către Dumnezeul lor?… „Doamne, numai Tu ne poţi apăra. Nu cunoaştem drumul; suntem străini; n-avem pe nimeni. La fiecare răspântie a drumurilor ne poate aştepta pierzarea, ne poate aştepta cineva. Ni-e viaţa în aşa primejdie…”. Iosif a fost acela care a ştiut să-L şi ascundă pe Dumnezeu. A ştiut să-L poarte pe Fiul lui Dumnezeu. A ştiut să-L hrănească pe Fiul lui Dumnezeu. A ştiut să-L îmbrace pe Fiul lui Dumnezeu.
O, binecuvântat om neprihănit! De ce folos ai fost în marea lucrare de mântuire pe care Dumnezeu a vrut-o pentru omenire! Tu ai lucrat cu Tatăl; tu ai lucrat cu Duhul Sfânt; tu ai lucrat prin Fiul; tu ai lucrat cu Fiul; tu ai lucrat cu Sfânta Fecioară. Tu ai lucrat la mântuirea întregii omeniri. Dumnezeu n-a vrut să lucreze numai El singur şi n-a trimis un heruvim, n-a trimis un înger să facă slujba aceasta. Ci pe tine, neprihănitule Iosif!
Am zis: pentru ca lumea să fie mântuită, Dumnezeu a avut nevoie de oameni de-aici de jos, din mijlocul nostru, care să-L poarte pe Dumnezeu la alţi oameni. A avut lipsă Dumnezeu de oameni care să-L poarte pe El pe pământ.
Fraţii mei dragi, s-a mai amintit aci şi am vrea să mai amintim. (…) [Aceşti oameni au fost o] binecuvântare şi pentru alţii. Numai ei vor rămâne, numai numele lor vor rămâne neuitate în veşnicie, numai ei se vor bucura, pentru că, şi ei, au lucrat împreună cu Dumnezeu.

De-atunci e mult. Vremile s-au scurs. Anii au trecut.
În vremea noastră, pe locurile noastre, în ţara noastră, în poporul nostru, în Biserica noastră, Dumnezeu a mai ales un Iosif neprihănit. Omul acesta – fie binecuvântat de Dumnezeu în veci! –, omul acesta a fost un om neprihănit. Atunci când ţara noastră era în întuneric, când poporul nostru zăcea în întuneric şi în umbra morţii, iar în Biserica noastră era atâta întunecime şi nepăsare, doar numai nişte forme goale, aici a trimis Dumnezeu iarăşi, în vremea noastră, în zilele noastre, pe un om neprihănit. Şi, cum s-a amintit înainte, Dumnezeu l a pregătit şi pe acest om. La vârsta copilăriei a rămas fără mamă, fără ajutorul cel mai drag. La anii cei tineri, la vârsta de 24-25 de ani, i-a murit soţia, i-au murit doi copii şi a rămas pe drumuri; cu un copil fără mamă, aşa de tânăr văduv… Atunci a cântat din străfunduri: „Simţindu-mă singur, să cânt singurel: mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
O, voi, copii dragi care aveţi o mamă, nu ştiu cum aţi şti să o preţuiţi, să o iubiţi, să o ascultaţi! Că numai aceia [ştiu], care şi-au pierdut mama, care n-au ştiut ce-i dragostea de mamă, cărora nu le-a trecut pe fruntea lor o mână iubitoare de mamă şi nu le-a spus nimeni cu drag: „Puiul meu!”. Preţuiţi vă mamele, cei care mai aveţi o mamă. Preţuiţi-vă mamele cele credincioase, care au ştiut să sădească în inimile voastre cel mai dulce nume: Iisus, pe Care cerul L-a dat pământului.
Acest om şi-a pierdut mama. Acest om tânăr şi-a pierdut soţia. Dumnezeu a lucrat aşa. Dumnezeu a vrut să-l pregătească pentru această lucrare înaltă şi sfântă, şi mare. Dumnezeu a vrut să-l călească. Dumnezeu a vrut, în felul acesta, să-l sfinţească. Dumnezeu a vrut! Pentru că din durerile acestea, din focul acesta, din întristările acestea a ieşit cântecul acela cum nu s-a mai cântat pe pământul ţării noastre altul ca el. De aici a ieşit doina Golgotei. De aici s au cântat cântările lui Iisus cel Răstignit cu lacrimi, cum n-au fost altele pe pământul acesta. De-aici mereu, am învăţat mereu, din unii în alţii. Şi acest foc ceresc şi această dragoste sfântă a ajuns până şi în satul acesta, datorită oamenilor lui Dumnezeu care au fost neprihăniţi, care au fost ascultători. Datorită acestor oameni, ascultărilor lor şi jertfelor lor, noi vă putem vedea feţele în seara aceasta şi am putut să ne îmbrăţişăm şi să ne spunem: Slăvit să fie Domnul! Am putut să ne spunem aşa unul altuia, că noi n-am ştiut [până atunci] cine e acela Domn.
O, aduceţi-vă aminte: mulţi dintre noi, în alţi ani, care au trecut, la revelioane ca acesta, pe unde eraţi atunci? Mulţi erau prin şanţuri, mulţi erau prin crâşme, mulţi erau pe cine ştie ce căi pierdute. Şi Dumnezeu S-a îndurat, prin oamenii Săi, prin omul lui Dumnezeu care a strigat: „Treziţi-vă, dragii mei! Trezeşte-te, poporul meu! Trezeşte-te, Biserica mea! Treziţi-vă, cei din neamul meu, că vă duceţi la pierzare! Deschideţi ochii, că a răsărit o lumină! Naşterea lui Hristos a răsărit lumii lumina cunoştinţei”.
A strigat acest om până când s-a auzit până aici, până când s-a auzit până la margini, până s-a auzit până la marginile lumii… acest om trimis de Dumnezeu.
Doamne, cum să-Ţi putem noi mulţumi Ţie de oamenii lui Dumnezeu?
Citeam zilele trecute în foaia «Isus Biruitorul» din 1937, din 31 ianuarie. Era tare întristat Părintele Iosif de o situaţie grea în prin care a trecut atunci: „O, cum aş fi vrut, Biserica mea, să înflorească viaţa în tine! Cum aş fi vrut, Biserica mea, să ai viaţa lui Hristos din nou şi să poţi naşte fii pentru Împărăţia lui Dumnezeu!”. Dar, îndurerat fiind de unele lucruri care se întâmplaseră chiar atunci, zice: „Mi-am adus aminte de discuţia cu un sectar din munţii Apuseni, care mi-a spus: «Domnule, Biserica voastră este o mamă stearpă, că nu mai naşte nici un copil. Voi, în Biserică, aveţi mereu beţivi. Voi, în Biserică, aveţi mereu, de zeci şi zeci de ani, aceiaşi suduitori, aceiaşi oameni. Biserica voastră nu e în stare să mai nască nici un copil»”. Şi care a fost lupta Părintelui Iosif, şi care a fost munca lui, decât ca şi în Biserică, unde l-a pus Domnul pe el, să se nască fii!
Astăzi mulţumim lui Dumnezeu din adâncul inimii noastre, mulţumim lui Dumnezeu că gândul Domnului s-a împlinit prin acest om trimis de Dumnezeu, prin acest om pregătit de Dumnezeu, prin acest om care L-a purtat pe Dumnezeu, în mâinile căruia a încredinţat Dumnezeu Lucrarea Lui în ţara noastră. Astăzi vedem atâtea feţe născute şi crescute aici în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu.
Cineva spunea odată: „Oastea Domnului este o anexă a Bisericii…”.
O, fraţii mei dragi! Oastea Domnului este viaţa Bisericii. Este sufletul Bisericii. Este duhul Bisericii. De la un trup fără suflet nu te poţi aştepta la nimic, în veci. N-are suflet în el. El este mort. Biserica fără Oaste la fel este. Dar o Oaste fără Biserică nu cunoaştem. Oaste fără Biserică nu este. O Oaste fără Biserică este sectă, nu este Oaste.
Dumnezeu a pus Lucrarea aceasta în Biserică. Oastea naşte fii. Oastea v-a născut pe voi! Oastea Domnului ne-a născut pe noi! Oastea Domnului ne-a scos din şanţuri, din crâşme pe mulţi şi ne-a pus în Biserică. Oastea Domnului este viaţa Bisericii. Este sufletul Bisericii, este duhul Bisericii.
Doamne, nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru această Lucrare sfântă în care ne-am trezit.
S-a amintit mereu de pilda samariteanului milostiv, când cineva, coborându-se de-acolo de la Ierusalim, jos, a căzut între tâlhari care l-au bătut zdravăn şi l-au rănit, şi l-au lăsat aproape mort. Şi a venit pe-acolo un levit – săracul! –, neam din Dumnezeu, ales al lui Dumnezeu, om care era din semin¬ţia cea mai aleasă dintre toate celelalte seminţii, pusă în slujba lui Dumnezeu, pusă în slujba Altarului. Dar el şi-a văzut de drum. Avea program. Avea tipic. Avea forma. Trebuia să ajungă! El nu poate sta pe drum, să-i lege pe nenorociţi.
A venit un preot. Şi el la fel a trecut.
Până când a venit un samaritean milostiv. El a avut milă. El n-a putut pleca. Oricine l-ar fi aşteptat, orice ocupaţie ar fi avut, lui i-a fost milă de cel căzut. Mila nu l-a lăsat să plece mai departe. S-a plecat lângă el, i-a legat rănile, a îngenuncheat lângă el şi l-a luat pe asinul lui, după ce i-a legat rănile, şi l-a dus la o casă de îngrijire.
Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru acel samaritean. Noi ştim că Lucrarea Oastei ne-a căutat pe noi pe drumuri. Ne-a căutat pe noi acolo unde eram căzuţi. Lucrarea aceasta a fost acel samaritean milostiv şi ne-a dus la o casă de îngrijire. Mulţi au spus: „Ei, bine, am fost în adunarea lui Dumnezeu. Adunarea lui Dumnezeu ne-a găsit pe noi. Noi în adunare L am aflat pe Iisus”. (…)

Vorbirea de la o adunarea de revelion din Bihor