LA SCADENŢA ISPĂŞIRILOR

Iată că anul acesta duminica sfintilor români cade atât de aproape de ziua plecării la Domnul a unuia dintre înaintaşii Oastei, care a pătimit atât de mult în perioada comunistă.
Deşi capitolul este foarte lung, lecturarea lui nu poate fi pusă în balanţă cu grozăviile pe care le-a îndurat preaiubitul nostru înaintaş pentru a-şi apăra credinţa lui cea dreaptă şi pentru a-i ascunde pe fraţi de ochiul şi bâta duşmanului viclean.

Traian Dorz, Istoria unei jertfe, volumul III (Rugul), capitolul 3.

…În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferinţe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:
Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.
Într-un timp, cineva intră unde lucram eu şi îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieşit pe sală.
Acel cineva care mă chemase era în uniformă de căpitan. Mă întrebă aspru:
– Cum te numeşti?
Îmi spusei numele.
– Eu sunt şeful Securităţii. Vii cu mine imediat, aşa cum eşti! Nu mai faci nici o mişcare. Ai înţeles?
Şi îmi arătă uşa de la ieşire. Am ieşit înaintea lui. Afară era o zi frumoasă şi călduţă. Era pe la amiază.
În faţa primăriei, pe câmpul gol, era o mulţime de săteni care săpau la o fântână pentru sat. Toţi lăsaseră lucrul şi se uitau după mine cum eram dus arestat de către omul stăpânirii.
După ce, de ochii celor ce priveau la noi, făcu câţiva paşi alături de mine, mă făcu atent.
– Uită-te aici! Şi, din buzunarul mantalei, scoase un pistol pe care îl îndreptă spre mine, zicând: Îl vezi? Nu cumva să încerci să fugi că…
Mă uitai la el atât de liniştit şi nepăsător de tot pistolul lui, încât nici el nu mai găsi nici cuvânt să mai continue.
Îmi făcu numai un semn să o iau ceva mai înaintea lui.
N-am întâlnit, o bucată din drumul spre Beiuş, pe nimeni.

Am mers astfel fără să ne mai vorbim nimic unul altuia. Până ce am ajuns la podul unde se despărţea, din şosea, drumul care mergea spre cătunul unde locuiam eu, numit pe atunci Râturi.
Numele cătunului Râturi venea de la „rât“, care înseamnă „câmp“. Mai demult, vreo câţiva plugari, cinci-şase familii care îşi aveau pământurile acolo, şi au aşezat locuinţele în mijlocul câmpului lor de muncă. Cu vremea, s-au adăugat urmaşii lor şi astfel s-a format un cătun, aparţinând de comuna Mizieş.
Toţi cei de prin satele din jur i-au numit pe aceştia „râtaşi“, adică cei ce locuiesc în câmp. Strămoşii şi părinţii mei acolo locuiau, se vede, încă de la început, fiindcă una din cele două uliţe ale cătunului Râturi se chema „uliţa Dorzeştilor“.
– Stai! îmi zise el când am ajuns la podul de unde o lua drumul spre noi.
Aşteptăm aici să vină căruţa cu materialele tale…
Cum ai putut lucra tu atât de mult aici lângă noi, banditule? Şi noi să nu ştim nimic! Noi credeam că tu te-ai liniştit de când ai fost la noi, dar tu lucrai!
Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea! Ţi-arăt eu ţie, tâlharule!
Era palid de furie şi se uita la mine ca la o fiară. Dar părea că vorbeşte alt¬cuiva, aşa de puţin mă îngrijora acum tot ce spunea el. Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva.
Am aflat din cuvintele lui că fusese pe acasă pe la mine şi că, în lipsa mea, făcuse percheziţie. Pomenise de o căruţă care încă n-a venit. Atunci sunt mai mulţi, mă gândii eu. Şi, dacă n-a venit căruţa încă, înseamnă că au căutat şi au găsit mult. Poate mai caută şi acum. Poate au aflat totul…

Aveam acasă toate cărţile pe care le adunasem din ziua când mă hotărâsem pentru Domnul şi până azi – în cei douăzeci de ani frumoşi cu Domnul… Sute de exemplare din cele vreo zece cărţi ale mele tipărite până atunci pe la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad, Beiuş… Mii de scrisori primite tot în aceşti ani de peste tot pe unde umblasem. Scrisori de la Părintele Iosif, de la fratele Marini, de la toţi fraţii mai cunoscuţi din Oaste şi care acum mulţi nu mai erau în viaţă…
Era în aceste scrisori o comoară de gânduri şi de întâmplări… Apoi notele şi însemnările mele… Jurnalele mele zilnice cu toate întâmplările mai de seamă prin care trecusem în viaţa mea de până atunci… Multe Biblii şi Testamente pe care le cumpărasem pentru fraţi. Multe colecţii din toate gazetele şi revistele Oastei, din toţi anii, începând cu 1922 şi până în 1948, când am fost arestat prima dată şi când a fost oprit totul.
Aveam acasă o mulţime de cărţi religioase şi literare, poate câteva mii.
O parte din ele le ascunsesem pe unde putusem. Sau le băgasem în lăzi pe care le dusesem în şopru, prin şură, pe sub lemne, printre paie. Ţineam la aceste lucruri mai mult decât la orice comoară, fiindcă toate erau lucrurile Domnului şi munca mea cea mai din belşug, răscumpărată cu sudoare şi cu lacrimi în cei mai frumoşi şi mai minunaţi ani din viaţa mea.
Acum nu ştiam cât de nimicitor s-au purtat la percheziţie. Cât au luat din cele din casă. Şi cât au aflat din celelalte. Ştiam că voi fi întrebat despre ceea ce au aflat – şi despre ceea ce încă nu aflaseră. Şi n-aş fi vrut să nu spun despre ceea ce ei aflaseră. Şi nici să spun despre ceea ce ei nu ştiau. Astea erau adevăratele mele îngrijorări, faţă de care tot ce spunea el nu însemna nimic.

Stăteam pe podul de lemn, rezemat cu spatele de bârna podului, iar el lângă mine. Dintr-o dată mi-am adus aminte că aveam şi la mine în buzunare unele scrisori şi adrese de pe la fraţi. Într-un moment când el se uita în altă parte, am scos repede tot ce aveam prin buzunare şi, cu mâinile la spate, le-am rupt bucăţele şi le-am lăsat să cadă jos, în apa care curgea pe sub pod.
Pe drum începuseră să vină şi să treacă dinspre oraş oameni din satele vecine. Toţi mă cunoşteau şi îmi dădeau bineţe. Văzând pe cel de lângă mine, bieţii oameni se uitau speriaţi şi treceau trişti. Unii încercau să-mi vorbească, dar şeful îi repezea îndată:
– Vezi-ţi de drum, omule, până ţi-e bine! Lasă-l şi pleacă!
Stătusem destul de mult, dar căruţă tot nu venea.
Furios şi nerăbdător, se întoarse spre mine înjurându-mă.
– Plecăm! Dă-i drumul! Vor veni ei.
Am luat-o, ca şi până aici, înaintea lui.
La intrarea în oraş, doi copii se jucau lângă trotuar. Unul dintre ei era copilul meu, Viorel, de 11 ani, care învăţa la Beiuş şi stătea în gazdă la un frate. Copilul sări să vină la mine, zicându-mi:
– Slăvit să fie Domnul, tăticule! Unde mergi? Vin şi eu cu tine.
– Nu, Viorel, i-am zis eu. Unde merg eu acum, tu nu poţi veni cu mine. Rămâi aici şi vă jucaţi mai departe.
Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea şi se înspăimântă.
– Fii liniştit, Viorel, l-am mângâiat eu. Iarăşi voi veni.
Şi lăsai copilul plângând.
– Ai otrăvit şi sufletul copilului, banditule, scrâşni chipul de lângă mine, uitându-se crunt şi la copil.
Nu intrasem mult în oraş când văzui venind din faţa noastră pe fratele Gavriş. Avea pe el o şubă groasă. Se vede că venea de undeva mai de departe.
Eu n-aveam pe mine decât o haină subţire. Când plecasem de acasă era călduţ, iar la primărie nu avusesem de gând să stau prea mult. Acum, văzând unde sunt dus şi ştiind din rândurile trecute ce mă aşteaptă acolo unde merg, mai ales iarna, simţii un îndemn să-i cer fratelui şuba.
Când mă apropiai de el, îi făcui semn să mi-o dea. El înţelese, văzându-mă lângă cine eram. Se dezbracă din mers şi mi-o întinse.
Dar şeful se făcu dintr-o dată roşu şi scrâşni:
– Stai! Vrei să-i dai haina? Vino şi tu cu el. Eşti de-al lui, ha? Las’ că te vedem noi şi pe tine! Dă-i drumul lângă el, banditule!
Fratele se uită la mine şi liniştit mi se alătură, păşind bucuros şi el înaintea şefului.
Mă întristai de întâmplarea asta, dar căutai să mă liniştesc, ştiind că n-are de ce să-l ţină, fiindcă era nou venit, abia de curând, la Domnul; n-avuseseră când să-i afle numele.
Apoi era dintr-o familie mai săracă şi cu mulţi copii. Mai tot timpul fusese lucrător cu ziua pe la străini. Activitate religioasă nu avea. Aşa că, nefiind întru nimic primejdios pentru ei, doar voiau să-l sperie şi apoi să-i dea drumul.
Nu m-aşteptam nici chiar să-l ducă până la Securitate. Credeam că o să-i dea drumul din clipă în clipă. Dar văzui că nu-i dă.

Ajunşi în piaţă, trecătorii se înmulţiseră şi – când îl vedeau chiar pe şeful Securităţii că ne duce pe noi, doi arestaţi, înaintea lui – se opreau, se uitau şi şopteau sau vorbeau tare între ei, arătând spre el. Am văzut că îl deranja mult asta, dar acum n-avea ce face. Se grăbea, zorindu-ne. Poate îi era şi lui foame, căci era târziu, după-amiază.
Când văzu în piaţă pe primul miliţian, i se uşură sufletul. Îl chemă la el, arătă spre noi şi îi porunci:
– Du-i imediat la Securitate pe amândoi. Dar fii atent. Îi predai la ofiţerul de serviciu!
Apoi, arătând spre mine, îi şopti ceva mai de-o parte.
– Am înţeles, să trăiţi.
Străbăturăm piaţă oraşului până la marginea cealaltă, apoi o luarăm pe o stradă la dreapta. Securitatea se mutase de unde fusese anii trecuţi undeva departe, într-o casă particulară, aproape afară din oraş.
Am ajuns.
Pe fratele l-a oprit în curte, iar pe mine m-a băgat înăuntru.
Când am intrat, de la masă, s-a sculat un ofiţer gras şi îndesat care, privin¬du mă cu nişte ochi fioroşi, mă întrebă:
– Cum te cheamă?
I-am spus numele meu.
– A, tu eşti pocăitul? No, bine că ai venit…
Şi, înjurându-mi pe Hristosul şi Dumnezeul meu, începu să-mi dea cu palmele peste faţă şi cu pumnii peste cap.
După ce obosi îmi strigă:
– Scoate tot ce ai prin buzunare, banditule!
Am scos tot ce aveam.
– Pune pe masă.
Scoate şireturile, cureaua, actele, tot! Să n-ai cu ce să te spânzuri!
Şi alte înjurături şi batjocuri se revărsară spre mine.
Când isprăvii de scos totul, mă smuci de braţ şi, izbindu-mă cu pumnul în spate, îmi arătă o altă uşă în partea cealaltă, poruncindu-mi:
– Ieşi pe acolo, banditule!
Am ieşit într-un coridor care da înspre curtea dinlăuntru, când izbit cu pumnul, când lovit cu cizma.
În curte, un mare câine-lup se ridică, venind spre noi.
– Prinde-l, lup! îi strigă cel ce mă ducea.
Câinele veni spre mine liniştit. Mă mirosi, apoi se întoarse, dând din coadă spre el.
– Prinde-l, lup! strigă el mai supărat, bătând cu cizma în pământ. Dar câinele nici nu se mai uită la mine.
În marginea curţii era o clădire asemănătoare cu un şopru. Avea o singură intrare.
Fusei împins într-acolo. Deschise uşa de scândură groasă, apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înşirate la rând patru uşi. Fiecare uşă avea în mijloc o gaură rotundă, cât putea să intre prin ea mâna.
La prima uşă, trase zăvorul şi mă împinse înăuntru. Apoi, trântind uşa înapoia mea şi împingând zăvorul, cu o înjurătură, strigă:
– Aici să îngheţi şi să putrezeşti, pocăitul dracului!
Celula îngustă de 2 pe 3 metri era goală. Nu avea în ea nimic altceva decât un prici de lemn lat cât două scânduri puse una lângă alta. Pe jos, ciment.
Uşa care dădea în coridor era de scânduri de fag groase şi cu crăpături la încheietură.
După ce rămăsei singur, am îngenuncheat pe ciment şi, cu ochii spre stropul de cer care se vedea prin vizetă, am încercat să-mi încredinţez viaţa în mâna Domnului meu şi să-L rog să vină să mă întărească.
Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse. Toate uşile spre Domnul păreau mai închise decât acestea de aici. În asta mai era o gaură măcar, prin care vedeam un strop de cer…

M-am ridicat şi am încercat să găsesc vreun loc pe unde aş putea vedea când va veni căruţa.
Gaura din uşa celulei nu avea acoperitoare, aşa că prin ea se vedea în curtea asta interioară, dincolo de uşa de la intrare, care rămăsese deschisă.
La coridor, în stânga, mai era înspre curte o fereastră prin care se vedea, din celula mea, printr-o crăpătură, tocmai poarta cea mare prin care se intra aici din prima curte. În clipa asta şi poarta aia mare era deschisă. Aşa că se putea vedea prin ea prima poartă şi tot ce ar intra prin ea din afară.
O rază de bucurie avui văzând în uşă crăpătura prin care vedeam fereastra, iar prin ea, poarta… Şi poarta deschisă spre curtea dintâi. Se vedea până şi poarta dinspre stradă.
– Totuşi ce bun e Domnul, gândii eu aproape fericit. M-a pus aici unde este crăpătura asta. Apoi poarta asta deschisă… Din nici o altă celulă cred că nu mai puteam vedea aşa totul.
Aşteptam să văd dacă nu cumva îl aduce şi pe fratele aici. Dar a trecut cam un ceas şi n-am mai auzit nimic… Am ştiut atunci că i-au dat drumul.
Mult mai târziu, după ce s-a sfârşit şi ispăşirea asta a mea, când am venit acasă, am aflat că fusese şi el bătut, întrebat despre Oaste şi despre mine. I s-a luat Noul Testament pe care îl avea la el, apoi, după ce l-au ameninţat în tot felul, i-au dat drumul.
Examenul acesta doar l-a întărit şi mai mult în Domnul.

M-am aşezat lângă crăpătura prin care puteam vedea fereastra prin care puteam vedea poarta a doua prin care puteam vedea poarta întâi prin care puteam vedea o clipă, cât ar fi trecut prin această poartă, căruţa care trebuia să vină.
Puteam recunoaşte, după forma şi după învelişul în care îmi ştiam cărţile, într-o clipă, ce îmi aflaseră şi ce nu. Aveam nevoie să văd căruţa, ca să ştiu, când mă vor întreba, ce să spun şi ce nu.
Am stat vreun alt ceas aşteptând astfel.
Apoi am văzut deschizându-se poarta întâi şi căruţa intrând. Era încărcată cu vârf. Sus, peste lăzile cu cărţi luate din şopru, erau pachetele cu Biblii şi căr¬ţile multe-multe, căruţa plină. Deasupra stătea, mânând caii, Gheorghe, omul de serviciu al Primăriei.
Apoi căruţa întoarse în curte, dincolo de poartă şi n-o mai văzui. Înţelesesem într-o clipă că aflaseră totul.
Ce pustiire trebuie să fi fost acasă! Şi cum îi vor fi chinuit pe ai mei!
Căzui zdrobit pe priciul rece, cu faţa în palme. Pierdusem toată avuţia mea de cărţi pe care le strânsesem fir cu fir, ca unul care îşi face o casă, începând de la un cui şi de la un ţăruş, undeva într-un câmp gol-goluţ şi singur-singurel.

Când m-am trezit eu, în casa părinţilor mei nu era decât o singură carte, pe jumătate românească şi pe jumătate ungurească. Era cartea pe care învăţase tatăl meu la şcoala lui dintr-un sat unguresc, înainte cu mult de primul război, când noi eram sub unguri.
Din primii ani de şcoală am îndrăgit cărţile. Şi, cu o foame nepotolită, am început să citesc tot ce-mi cădea în mână.
După ce am citit toată puţina bibliotecă a şcolii din sat, am rugat pe preotul bătrân, care ne învăţa religia în şcoală, să-mi dea şi alte cărţi din biblioteca lui. Stăteam ceasuri în şir în biblioteca rece şi citeam până îngheţam de frig.
Pe primii mei bani, cărţi mi-am cumpărat. Citeam tot ce găseam, până şi peticele de ziar aruncate pe drum. Citeam oriunde eram: acasă, pe drum, la vite, pe câmp.
Până şi la plug, mergeam ţinând cu o mână de cornul plugului şi cu o mână cartea.
Boii mergeau singuri, rumegând pe brazdă. Doar la capăt, când întorceam, luam puţin ochii din carte, până puneam din nou plugul în brazdă…
În 8 iunie 1930, când m-am hotărât pentru Domnul, intrând în Oastea Domnului, singura mea carte religioasă era cartea „Corabia lui Noe“, scrisă de Părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu. După ea au urmat apoi toate astea din căruţă, pe care le strânsesem cu atâta dragoste şi cu atâtea jertfe în toţi anii de atunci şi până în ziua aceasta…
Iar acum, toate acestea mi-au intrat aici, cu mine cu tot, în cuptorul din care ştie singur bunul Dumnezeu cum vom ieşi. Astăzi este 12 februarie. O, acum doisprezece ani!…
Şi, aducându-mi aminte de tot ce a fost atunci, am început să plâng amar. Simţeam că mă scufund ca într-o prăpastie fără fund şi fără nici o rază… Toate uşile Domnului îmi erau închise. Şi tot cerul spre El, acoperit de zidul prin care nimic nu putea nici trece de la mine, nici veni de la El.

M-am aruncat în genunchi pe ciment şi m-am prosternut cu toată faţa la pământ spre uşa îndurării lui Dumnezeu. Mă vedeam dintr-o dată despoiat de tot ce adunasem în douăzeci de ani. Căzuse trăsnetul. Venise furtuna. Năvăliseră chaldeenii şi, în mai puţin de o jumătate de zi, rămăsesem mai gol decât era Iov când a zis: „…Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului“ (Iov 1, 21).
Dar eu eram şi mai gol ca el, pentru că sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet…
Am strigat ca un disperat: Dumnezeul meu, ai milă de mine; dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur! De ce nu-mi răspunzi, Doamne? De ce taci, Mântuitorul meu Scump? Tu, Care ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, de ce îmi stai atât de departe acum în necazul meu? De douăzeci de ani de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice gând ai fost gata să vii lângă mine. Ai fost gata să-mi asculţi orice strigăt.
Şi acum iată-mă în cea mai grea zi din viaţa mea, aici în groapa aceasta a leilor.
Şi sunt singur, Doamne. Şi strig şi Tu nu-mi răspunzi.
Şi sunt despuiat de tot – şi Ţie parcă nu-Ţi pasă.
Şi ape tulburi şi reci vin spre mine din toate părţile – şi Tu nu-mi făgăduieşti parcă nici un ajutor.
Şi bat la poarta Ta închisă – şi Tu nu-mi răspunzi.
Şi stau prăbuşit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoşată aşteptare – şi Tu parcă nu mă vezi…
Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe şi m-ai părăsit aici?
În zadar… Uşa Lui îmi rămânea închisă. Şi, de după zidul cel gros, nu-mi venea nici un răspuns…

Din pustiul inimii mele un gând mi se ridică până la lumina minţii. Acest gând îmi spuse: Ai luat păcatul acelora asupra ta!
A sosit acum vremea să-l ispăşeşti! În zadar strigi. În zadar cauţi scăpare. În zadar ceri izbăvire! Nu mai este nici un alt drum decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârşit, până când vei fi plătit tot.
Mi-am aplecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remuşcări. Şi n am mai putut spune decât trei vorbe: Fie Voia Ta…

M-am ridicat cu aceeaşi povară cu care mă prăbuşisem. Dar acum înţelesesem.
Se înserase… De dimineaţă nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă era mai frig decât afară, iar eu nu aveam pe mine nimic decât haina asta subţire şi uşoară.
Tremuram din tot trupul. Mă aşezam pe priciul gol şi rece, dar îmi era şi mai frig. Mă ridicam din nou să mă plimb de la uşă până la perete, cei trei paşi cât puteam să mă mişc… Dar oboseam atât de repede. Îmi înţepeniseră toate încheieturile trupului.
De frig, mă chinuia trebuinţa ieşirii afară, care devenise dureroasă. În celulă nu era nici un vas şi nici o posibilitate de liniştire a acestor dureri. Pe afară nimeni, să mă audă, chiar dacă aş fi bătut în uşă. În această a doua curte nu era nici o mişcare. Numai pe câinele mare şi negru îl vedeam plimbându-se şi îl auzeam lătrând…
Se înnoptase şi… nimeni.
După un timp tresar: în sfârşit, nişte paşi de cizme aud apropiindu-se. Se trage zăvorul şi se deschide uşa. Şi, dinspre lumina câtă era în curte, văd o statură puternică şi aud un glas aspru:
– Ieşi!
Când am trecut pe lângă el, un pumn greu ca un mai simţii că mă izbeşte pe neaşteptate după cap. Am fost aruncat departe şi gata să cad.
Mă ajunse din urmă şi, o dată cu o înjurătură îngrozitoare, simţii în spate cizma lui grea.
– Prinde-l, lup! Ia banditul!
Dar câinele nu-mi făcu nici un rău!
Nu ştiam încotro vrea să merg.
Mă simţii smucit de mâna stângă şi alt pumn mă izbi, spre nişte scări.
Înţelesei că trebuie să urc pe acolo.
Păşii pe prima scară, dar altă cizmă grea mă aruncă peste două scări în sus.
Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uşi. Mă oprii la prima, dar un pumn şi o cizmă mă izbi spre cealaltă. Nu era asta. Mă oprii la a doua. Dar fui izbit şi de la asta.
Aşa am ajuns până la ultima uşă, prin care intrai. Înăuntru mai era unul cu un ciomag. Se năpustiră asupra mea, lovind pe unde apucau: peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare. După ce obosea unul începea celălalt.
– De unde ai avut atâtea materiale, banditule? zise în sfârşit unul din ei, gâfâind.
– Le-am cumpărat, le-am scris, le-am împrumutat.
– Unde ai ascuns maşina cu care le-ai tipărit?
– Dar asta nu se poate ascunde, domnule major. Este mare cât o batoză, cum s-o ascund?
– Spune, tu ai o maşină de asta acasă la tine? Cât am căutat n-am găsit-o. Unde ai ascuns-o?
– Domnule major, asta este o tipografie şi nu se poate duce la ţară. Eu am tipărit cărţile şi foile astea la oraşe. La Sibiu, la Oradea, aici la Beiuş… Fiecare carte are scris pe ea unde s-a tipărit…
– Va să zică nu vrei să spui unde ai ascuns-o? se înfurie şi mai tare cel ce obosise.
– Lasă-l că spune el imediat, sări celălalt, odihnit, începând să lovească fără alegere şi oprire.
– Spui? Sau nu spui?
N-am mai răspuns nimic.
Nu-mi mai simţeam nici capul, nici mâinile, nimic. Urechile îmi ţiuiau şi toată pielea îmi ardea. Parcă nu mă durea nimic, ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup. Într-un târziu, obosiţi, se opriră şi se uitau la mine cu nişte ochi încruntaţi şi neputincioşi.
– Du-l înapoi, zise unul. Las’ că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă… anul acesta, anul viitor…
– Nu mai ieşi tu de-aici, banditule!
Cel ce mă adusese deschise uşa şi scrâşni:
– Dă-i drumu-napoi!
Şi mă duse înapoi în celula mea tot în acelaşi fel în care mă adusese.
Până pe la miezul nopţii nu mi-a fost frig. Toată carnea îmi ardea ca în flăcări.

Deci acesta este focul? Acesta este cuptorul în care trebuie să ard? Până la câte ori trebuie să fie aprins oare?
O Doamne Iisuse, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurarea Ta faţă de mine. Ajută-mă să pot răbda totul.

După ce mi s-au mai liniştit arsurile, au început durerile adânci în cap, în rinichi, în ficat, în genunchi…
Apoi frigul cumplit… Apoi trebuinţele fireşti. Părea că îmi plesneşte tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile, să nu strig, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos…
Şi nu se mai făcea ziuă. Auzeam cocoşii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centru. Auzeam cucuvelele ţipând din toate părţile…
Mă zvârcoleam şi gemeam cu lacrimile şi durerile cele mai grele din lume: Dumnezeule, Dumnezeule, ai milă de mine şi ia-mi viaţa. Ia-mi, Doamne, în clipa asta viaţa. Nu-Ţi mai cer nimic-nimic-nimic, decât să-mi iei viaţa în clipa asta aici…
Şi apoi eu însumi mă îngrozeam de ce spuneam. Numai glasul din adâncul meu nu voia să tacă. Îmi spunea: Rabdă, mai rabdă. Încă mai poţi. Plăteşte!

Trecea o crampă puternică – şi parcă iarăşi mai puteam câteva clipe.
Curând însă începea alta şi mai puternică.
Credeam că voi plesni dintr-o clipă în alta. Nişte cuţite de foc părea că îmi împung măruntaiele.
Se luminase de ziuă şi tot nu venea nimeni la mine.
Să bat în uşă? Nimeni nu mă aude… Numai câinele acesta lup, care mârâie mereu şi el, poate de frig. Parcă e un iad pustiu totul…

În sfârşit, se auzi cineva.
Veni majorul cel ce mă scosese aseară. Deschizând uşa, îmi zise:
– Ieşi la WC şi la apă! Ai voie de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, să ieşi la WC, să te speli şi să bei apă! Şi o dată pe zi mâncare. Dacă îţi aduc ai tăi de acasă. Dacă nu – rabzi! Noi n-avem aici pension sau restaurant.
Hai, gata? N-am vreme să stau aici cu tine!…
Mi-am uşurat trupul, după douăzeci şi patru de ore de chinuri, dar cuţitele din pântece tot nu mi se liniştiseră.

După un ceas, îl văd prin gaura vizetei venind pe celălalt major, cu o tavă pe care era o bucată de pâine şi o felie de slănină. Se opri în dreptul vizetei fără să deschidă şi, întinzându-mi prin vizetă întâi pâinea, apoi slănina, îmi zise dispreţuitor:
– Ia şi mănâncă! Asta ţi-e porţia până mâine.
Şi, trântind uşa de la coridor, ieşi.
Mă uitam la felia de pâine. Era de acasă. Deci ai mei aflaseră unde sunt. Dar cum, numai atât de puţină mâncare îmi aduc ai mei? Şi un copil ar mânca mai mult.
– Taci şi rabdă! îmi spuse rece şi sec glasul meu lăuntric.

Nu mai ştiam cum să mă rog. Simţeam nevoia cea mai mare de rugăciune, dar parcă o lespede grea se lăsase peste cuvintele mele. Un vânt rece şi vrăjmaş parcă bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile şi toate vorbele mele cu care îndrăzneam să mă apropii într-acolo. Sus în cer nu mai aveam nici un prieten, totul îmi era duşmănos. Începea să-mi fie frică să mă apropii de poarta Domnului.
Simţeam o foame cumplit de dureroasă… Aş fi mâncat de zece ori atâta pâine şi slănină.
Ridicai totuşi ochii prin vizetă spre acel strop de cer care se mai vedea prin ea. Şi doar câteva cuvinte putui să mă rog, ca o încheiere a tuturor gândurilor care mă frământaseră până aici:
– Totuşi, deşi nu merit, ai milă de mine, Doamne Iisuse…
Şi lacrimile îmi şiroiau pe coaja de pâine pe care o duceam sărată la gură, tremurând de frig.

Astfel am început ziua a doua.
În curte nu era nimeni, afară de câinele lup. În celular, nimeni, afară de mine.
Din când în când auzeam ceasul din turnul bisericii măsurând chinul meu, întâi cu bătăi mai subţiri – sferturile, apoi cu mai groase – orele. Ceasul bătu acum întâi patru subţiri. Apoi unsprezece groase. Dinspre clădirea birourilor am auzit deschizându-se o uşă. Apoi un glas strigând:
– Lup!
Prin vizeta rotundă şi prin uşa coridorului deschisă am văzut câinele întorcân¬du se cu o plăcintă mare lângă coteţul lui de lângă gardul din faţă. Acesta lăsă plăcinta acolo, apoi plecă din nou. Mai veni cu una… Şi cu încă una… Apoi se aşeză să mănânce.
Îl vedeam bine. Mânca în silă, cum mănâncă cineva când e sătul. Rupea fără poftă când dintr-o plăcintă, când din alta.
Pe urmă se sculă cu o plăcintă întreagă în gură, se duse ceva mai încolo şi, râcâind cu labele în nisip, făcu o groapă şi astupă acolo plăcinta, lângă gard.
Apoi aduse alta şi făcu la fel, în faţa mea.
Atunci mă văzui mai rău decât fiul cel pierdut care, păzind porcii, se uita cu jind cum aceştia mănâncă roşcovele, iar lui „…nu i le dădea nimeni“.
Câinele acesta îngropa lângă gard plăcinta adusă de ai mei pentru mine.
În curând văzui vărsându-se în cratiţa câinelui o oală cu lapte… Am recunoscut şi oala, care se ducea goală înapoi.
Şi mie mi se dăduse numai felia de pâine şi bucăţica de slănină…
Acasă ai mei se vor fi bucurat că, cel puţin, nu voi răbda de foame. A venit iarăşi seara. Majorul solid care mă luase aseară veni din nou după mine să mă scoată la „anchetă“.
A urmat tot ce se întâmplase cu o seară mai înainte. Numai că înăuntru, după ce au încetat loviturile, unul din ei, punându-şi mâinile în şolduri şi uitându se la mine cum arătam, îmi zise printre dinţi:
– Acum să ne spui cine este Pop Şandor – sau Alexandru – din Baia Mare.
– Nu cunosc din Baia Mare pe nimeni cu numele acesta!
– Nu? Ia gândeşte-te bine. Nu-l cunoşti, banditule?
– N-am fost niciodată la Baia Mare!
– Dar pe Lupu Gavrilă, pe… … nu-i cunoşti?
– Nu-mi aduc aminte de cine mă întrebaţi!
– Las’ că îţi aduc eu aminte, dacă nu-ţi aduci tu, zise celălalt, sculându-se de pe scaun şi, luând băţul lung de cauciuc cu fire groase de sârmă prin mijloc, veni la mine.
– Ţine mâna!
Întinsei mâna spre băţul cu care lovea. O dată, de două, de cinci, de şapte…
– Cealaltă!
Întinsei cealaltă mână. Simţeam cum mi se umflă palmele arzând…
După ce a obosit îmi zise:
– De ce nu spui, mă banditule? Aceşti fraţi ai tăi, la care tu le-ai trimis cărţi şi Biblii şi scrisori la Baia Mare, au spus tot. De la Pop Şandor am aflat noi totul despre tine. Şi tu nu vrei să-l spui pe el? Te omorâm aici!
Şi alte lovituri începură să curgă peste cap, peste picioare, peste spate.
– Cui ai mai trimis cărţi şi Biblii, afară de ăştia?
– La nimeni!
– La nimeni? Bine! Vom vedea noi. Acum deocamdată am încheiat programul pentru astă seară. Vino înapoi, să te mai gândeşti! Dacă îţi aduci aminte şi ne spui, poate că scapi. Dacă nu, mai vorbim noi şi altfel. Mai avem şi alte metode. Vei vedea… Ieşi!
Am fost dus înapoi, tot aşa cum fusesem adus înainte.
Mâinile îmi erau ca în jăratec aprins. Şi urechile îmi ardeau. Şi obrajii.
În celulă am căzut pe genunchi şi mi-am ridicat mâinile umflate spre stropul de cer întunecat:
– Dumnezeul meu, priveşte-mă şi îndură-Te de mă iartă… Deschide-mi zăvoarele pe care le-ai închis să nu mă vezi… Înlătură zidul pe care l-ai ridicat să nu mă auzi… Fă-mă să simt măcar că mă vezi şi că mă auzi unde sunt şi cum am ajuns…
Dar zăvoarele stăteau tot închise şi zidul tot rece şi gros…

Mai trecu o noapte şi mai trecu o zi.
În seara a treia, când am fost adus înapoi în celulă, pe priciul meu de scândură am mai văzut pe cineva.
Cel care mă împinse înăuntru zise în urma mea, trântind uşa şi râzând:
– Mai căpătaşi un frate, pocăitule. Vezi să-l faci şi pe ăsta ostaş pocăit ca tine!
Mă uitai să-l văd, dar era întuneric şi nu-l puteam vedea. L-am întrebat doar cine este, de unde-i şi pentru ce a fost adus aici.
Îl chema Moise. Era dintr-un sat vecin. Şi fusese adus aici pentru nişte lucruri cu totul străine de voia lui Dumnezeu.
– Uf, ce frig este în coteţul acesta, zise el. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros. Nu face foc aici nimeni?
– Nu, zic eu.
– De mult eşti aici?
– De trei zile.
– Şi n-ai altceva nimic, nici dumneata, decât haina asta?
– Nu!
– Îţi dă ceva de mâncare? Eu n-am mâncat nimic de azi dimineaţă.
– Mai dă, dar numai mâine!
– Ce facem aici? Cum dormim noaptea asta? Pe scândura asta îngustă abia încăpem unul…
– Ajunge!… Crezi că vei putea să dormi? Eu n-am dormit aproape deloc de trei zile.
– Dar afară cum poţi ieşi?
– Nu poţi!
– Nici vreo oală, ceva, nimic aici în celulă?
– Nimic.
– Şi ce faci când trebuie să ieşi?
– Rabzi!
– Toată noaptea?
– Toată. Şi mâine până nu ştiu la cât vor să vină. Că nu-i oră fixă. Vin când vor şi când îşi aduc aminte.
– Eu aici mor, începu să plângă omul.
– Nu mori, îl încurajai eu. Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate răbda.
Mă aşezai lângă el pe prici şi îl cuprinsei spre mine, să ne încălzim unul de la altul.
– Frate Moise, îi zic eu, să nu descurajezi. Toate sunt spre un scop bun în viaţa noastră, chiar şi unele întâmplări ca acestea. Prin unele, Dumnezeu ne pedepseşte vreun păcat. Prin altele, vrea să ne scape de la vreun rău mai mare. Prin altele ne încearcă credinţa. Şi ceea ce nu înţelegem acum, vom înţelege după aceea.
– Eu aici mor. Nici până mâine nu ajung. Îngheţ de frig şi cad de oboseală.
Tremura şi plângea de mă înspăimântasem de el.
Atunci i-am zis:
– Culcă-te pe prici! Eu mă voi întinde peste tine şi te voi încălzi cu trupul meu. Aşa vei dormi puţin şi te vei mai linişti.
Făcu aşa. Se culcă cu faţa în sus, iar eu mă întinsei, cu aripile hainei desfăcute, ca să fiu cât mai lipit de el, spre a-l încălzi cu trupul meu. I-aş fi dat toată căldura pe care o mai aveam, numai să se liniştească.
În curând adormi. Pe partea dinspre el mă încălzii şi eu, dar picioarele nu mi le mai simţeam.
Afară începuse să viscolească şi vântul vâjâia ca la munte, fiindcă n-avea în ce se mai opri nicăieri până în peretele nostru. Fulgi de zăpadă aduşi de vânt veneau prin gaura goală şi se aşezau prin jumătate din celulă.

După ce a dormit el câtva timp, i-am zis:
– Acuma lasă-mă să dorm şi eu puţin.
Şi m-am întins eu dedesubt, iar el peste mine.
Ne-am mai schimbat aşa de vreo două ori până dimineaţa. Dar el nu mai putea. Se chircea şi se zvârcolea, plângând şi mai greu decât mine.
– Plesneşte băşica în mine! Nu mai pot! Bate în uşă ori strigă, că mor. Să vină să-mi dea drumul afară. Sau ce să fac, că nu mai pot.
– Tot aşa sunt şi eu, frate Moise, dar ce să facem? Mai rabdă puţin, trebuie să vină acum, că se face ziuă…

În sfârşit a venit… S-a tras zăvorul, s-a deschis uşa şi glasul mânios întrebă:
– N-aţi crăpat nici unul?
– Domnule major, zise tovarăşul meu, numai o clipă dacă mai întârziaţi plesneam. Toată noaptea n-am putut sta nici o clipă. De ce ne chinuiţi aşa?
– Păi ce crezi tu, mă banditule, dacă v-am ţine mai bine, toată lumea s-ar înghesui să vină aici la noi. Altfel n-ai ţine minte că ai fost aici. Stai, că încă numai ieri venişi. Mai stai o lună, două, trei. După aia, te obişnuieşti. Şi râse batjocoritor: Încă aşteaptă, ăsta-i numai felul întâi! Întreabă-l pe ăsta, să-ţi spună el cum e felul doi! I-ai spus, mă?
Nu răspunsei nimic.
– Tot nu ştii vorbi?
Mai vii tu iarăşi la şcoală deseară şi înveţi tu să vorbeşti, n-avea grijă.
Seara am fost dus din nou, tot după felul cunoscut.
Erau de fiecare dată tot aceiaşi doi plutonieri majori care se perindau în a mă lovi.
Acum, după primul rând de lovituri, mă întrebară:
– Cunoşti pe marele Isaia?
– Nu cunosc decât pe proorocul Isaia, zisei eu, ştiind că lui n-au ce-i mai face.
– Încă îţi mai şi baţi joc?
Şi luă din nou bucata aceea de gumă lungă cu fire groase de sârmă prin mijloc.
– Ţine mâna.
Întinsei mâna cu palma vânătă şi umflată, dar văzând-o aşa nu-mi dete peste faţa palmei, ci îmi zise:
– Întoarce-o!
Şi începu să-mi tragă cu guma peste dosul palmei.
Când se pregătea să-mi dea peste cealaltă, se auzi cineva intrând în camera vecină.
Uşa se crăpă puţin şi vocea şefului porunci:
– Lăsaţi acum! Avem altceva de făcut!
– Dă-i drumul înapoi, îmi zise cel ce mă lovise. De data asta ai scăpat mai uşor.
Şi mă duse din nou lângă tovarăşul meu, Moise, care sta ca pe spini, cu dinţii clănţănindu-i de frig şi de frică, auzind cum eram adus eu. Şi aşteptân¬du se şi el la aşa ceva. Dar pe el nu l-au luat.
A urmat o altă noapte ca şi cea trecută. Dar noi găsisem acum mijlocul să ne putem încălzi şi să putem dormi câte puţin. Pe lângă toate celelalte, se făcuse atât de frig afară, încât numai o minune ne-ar mai fi putut salva să nu îngheţăm. Când uşa de la coridor era deschisă, viscolul de afară băga zăpada pe gaura vizetei, spulberând-o prin aproape toată celula.
Totuşi Dumnezeu e bun. Dacă eram tot singur cred că muream de frig.

În ziua următoare au mai venit arestaţi şi în celelalte celule. În a doua, un bărbat. În a patra, două femei. Femeile n-au stat decât o zi. Cât am încercat să vorbim cu ele, n-au răspuns nimic.
Pe tovarăşul meu, Moise, nu l-au chemat deloc „la anchetă“. Aşteptau cine ştie ce.

Ajunsesem la a şasea noapte de când eram dus şi adus aşa. Tot trupul îmi era plin de vânătăi. Cred că şi pe spate aveam numai brazde lungi şi negre, ca pe mâini şi ca pe picioare.
Simţeam că inima mi se umflase de durere şi respiraţia mi se înăbuşea în gât. Lipsa de hrană, de odihnă şi de căldură mă slăbise într-atâta, că tot trupul îmi tremura şi simţeam că nu mai pot sta pe picioare. Capul mă durea şi pământul începea să se învârtă cu mine…
Căzui ameţit pe prici, simţind că nu mai am nici o putere.
Crezui că voi muri şi mulţumeam lui Dumnezeu că a sosit ceasul acesta.
Dar m-am trezit cândva, cu bietul Moise peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui şi suflându-mi cald, când la o ureche, când la cealaltă. Îi era şi frică şi milă să pună mâna pe vânătăile mele.
– Acum vino tu dedesubt, i-am zis eu. Trebuie că eşti aproape mort şi tu ca şi mine.
Eu nu mă mai puteam propti pe palme… puneam coatele pe scândură. Poziţia asta era aşa de chinuitoare încât nu puteam sta decât numai câteva clipe în¬tr un fel şi trebuia să mă schimb într-altul, chinuindu-l astfel şi pe cel de sub mine.
A trecut cumva şi noaptea asta. S-a făcut în sfârşit ziuă… Dar eu mă simţeam tot mai rău. Nădăjduiam să mi se mai uşureze inima, să-mi mai revin din ameţeli şi din sufocări, dar starea îmi era tot mai rea.

Sâmbătă, a şaptea zi, se înseră repede. Se apropia clipa când trebuia să fiu scos din nou şi dus iarăşi, ca de obicei.
Dar acum slăbisem. M-am simţit că nu mai sunt în stare să mai rabd nimic.
– Doamne Iisuse, am suspinat atunci. Nu-i lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!
Apoi mi-a fost atât de ruşine de mine, de ceea ce spusesem. Părea că sunt doar o zdreanţă netrebnică.

Dar abia îmi terminasem rugăciunea asta, că se şi auzi venind paşii cunoscuţi. Zăvorul sări de pe uşă şi mâna cunoscută îmi făcu semnul:
– Hai!
Am ieşit, aşteptându-mă, ca de obicei, la maiul după ceafă:
Dar nu căzu!
Mă aşteptai la cizma în rinichi:
Dar nu lovi!
Mă aşteptai la izbitura de la scară:
Nimic!
Mă aşteptai la intrările de pe coridor:
Nici aici!
Vrui să merg în camera din fundul coridorului, unde era locul chinurilor mele… Dar din spate auzii:
– Nu acolo! Intră aici, la dreapta!
Intrai. Camera era goală. Numai o sobă de teracotă caldă, cu un scaun lângă ea. Mai departe, o măsuţă cu alt scaun.
Ce cald şi bine era aici! Mi se păru totul nefiresc de bine.
– Stai colo pe scaun, lângă sobă şi te încălzeşte!
Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile şi vedeam cu ochii. Cum, fiara aceasta poate fi şi om? Glasul lui de acum este un glas omenesc. Şi chipul parcă a devenit de om.
– Ţi-e frig, aşa-i? mă întrebă parcă cu milă.
– Da, mi-e frig!
– Câţi copii ai?
– Trei!
– N-am văzut decât două fetiţe când am fost la percheziţie. Unde era celălalt?
– Băiatul învaţă aici, la Beiuş!
– Da, bine ţi-ai mai ascuns cărţile! Am avut de muncă până le-am scos pe toate.
N-am răspuns nimic.
– Vezi, dacă te încrezi în orice netrebnic! Cine-i ăla Pop Şandor care a fost găsit făcând propagandă pe la Baia Mare? Când a fost întrebat, a spus că tu l-ai trimis şi că tu i-ai dat cărţile şi Bibliile. A arătat şi o scrisoare pe care i-ai trimis-o de câteva zile. De ce nu-ţi vezi de treabă?
N-am răspuns nimic.
După câteva minute de tăcere, zise, privindu-mă mai liniştit:
– Ei, acuma te-ai încălzit?
– Da, răspunsei eu, vă mulţumesc!
– Atunci hai înapoi!…
Ştiam că Dumnezeu are putere să facă minuni, să închidă gura leilor, să liniştească vânturile şi marea, să scoată demoni… dar acum, când se întâmpla chiar cu mine o astfel de minune, nu-mi mai venea să cred. Tot nu puteam să cred că nu este cumva o nouă metodă a chinuitorului, după care urmează iarăşi dezlănţuirea patimilor lui sălbatice…
Dar n-a fost nici o amăgire. Era într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului îmi ascultase rugăciunea. Şi îmi răspunse chiar atunci.
Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine. Nici unul.

Am simţit că partea cea mai grea a ispăşirii mele, bătaia, mi-o plătisem.
Mai rămăsese însă foamea şi frigul.
Raţia de hrană o primeam tot aşa: o dată pe zi, o bucată de pâine, uneori cu o fărâmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucăţică de brânză. Ai noştri continuau să ne aducă mâncare multă de acasă. Dar mâncarea noastră ajungea în cratiţa câinelui sau îngropată în nisipul de lângă gard.
În a doua săptămână mai fură aduşi trei ţărani. Aceştia, venind, aduseră cu ei trei pâini mari, care le-au fost oprite la birou.
În seara aceea îmi era atât de foame, încât mă ustura tot lăuntrul meu.
Nu îndrăznii să cer nimic Domnului, dar mă gândeam cu lacrimi la o bucată mare de pâine goală.
Era târziu noaptea şi nu puteam să ne liniştim de foame… Tresărirăm când auzirăm deschizându-se uşa de la coridor şi desfăcându-se zăvorul nostru.
Intră în celulă cel ce fusese chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă se vedea că are ceva mult. Scoase o pâine mare, care era tăiată în patru. Mă uitai uimit la el, când îl văzui rupând o jumătate din pâinea cea mare, apoi jumătatea asta în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă lui Moise, tovarăşul meu.
– Mâncaţi repede! Să nu spuneţi la nimeni.
– Mulţumim, să trăiţi.
Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalţi. Ieşind, ne mai spune o dată:
– Nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva.
Am simţit o nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeul meu, Care îmi auzise gândul pe care mă temeam să-l şi rostesc.
Şi am simţit că îl iert pe totdeauna pe chinuitorul meu, de tot răul pe care mi-l făcuse. Din pricina acestei bucăţi de pâine pe care mi-o trimisese Dumnezeu prin el, tocmai acum când îmi era cel mai greu.
Am mâncat-o toată.
Grozav poate să mănânce omul când n-are.
În noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

Prin 10 martie, tovarăşul meu a fost scos pe neaşteptate din celulă şi n-a mai fost adus înapoi. I se dăduse drumul. Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar aşa de frig. Foamea însă mă chinuia şi mai cumplit. Acasă începuse munca la câmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mâncare. Pe lângă asta, aici eram acum vreo cinci, dintre care trei erau de departe, n-avea cine să le aducă de mâncare. Din ce ne aducea la doi, trebuia să mănânce cinci şi câinele.
O dată n-au avut să ne dea nimic două zile la rând.
A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată şi ne-au pus cu o lopăţică câte o porţie de asta în palme.
Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem fasolea acu doi ani la Oradea.
În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Când a venit Florea, servitorul, să măture, l-am întrebat:
– Astăzi nu ne dă nimic de mâncare?
Nu mai are ce. De acasă nu v-a venit nimeni, iar mălai nu mai este.
– Fă ceva, bace Flore, că murim de foame!
Nu pot nimic până deseară. Atunci, dacă pot, am să vă aduc ceva.

Aproape de aici era Şcoala Normală de fete. Acolo rămânea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii şi pe mese, tot felul de resturi de mâncare. Acestea se strângeau şi erau aruncate în hârdaie. Acolo erau bucăţi mari de pâine, coji, oase, tăieţei, cartofi, marmeladă, rămăşiţe de fructe…
O, dacă le-am avea noi astea acum!
Cu o găleată plină de resturi de astea veni, seara, grăbit şi pe furiş, bace Flore la noi. Şi, intrând pe rând la toţi, ne spuse:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici cu voi.
– Slavă Ţie, Doamne Iisuse, am şoptit plângând… Cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni prietenii, să ne hrănească tocmai vrăjmaşii noştri. Şi cum ştii Tu să ne faci binele chiar prin cei care au porunca să ne facă răul…
– Dumnezeu să-ţi răsplătească, bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decât o găleată de aur.
Asta a fost a doua minune cu mâncarea noastră primită ca din cer.
Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar, o dată cu lipsa de mâncare, frigul era şi el la fel. Slăbisem în aşa măsură, încât în aprilie eram de nerecunoscut. Dinţii mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atât de slăbiţi, încât cu greu mai puteam deosebi lucrurile.
Simţeam toată ziua şi toată noaptea durerile ascuţite ale foamei.
Singura vreme în care nu simţeam aceste dureri era clipa cât ţinea bucăţica de pâine până o terminam de mâncat. Îndată după aceea, chinurile începeau din nou.
Atunci am încercat altă metodă: fărâmiţam porţia de pâine în clipa când o primeam şi băgam aceste fărâmituri în buzunar. Apoi scoteam câte o fărâmă şi o mestecam cât mai lung, să mă ţină cât mai mult. Aşa îmi prelungeam „masa“ cât mai multă vreme şi îmi amânam astfel şi chinurile foamei. Dar ce era asta? Un fir de sare, într-o apă mare!…

Se apropia Săptămâna Patimilor… Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. La toţi cei care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă mai întreba nimeni nimic…
Satana mă chinuia ziua şi noaptea cu tot felul de privelişti şi de gânduri, ca să-mi nimicească credinţa, să mă facă să-mi pierd răbdarea şi să cârtesc împotriva Dumnezeului meu.
Cât eram treaz mă chinuia foamea, apoi setea. Îndată ce închideam ochii vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi… Şi când să iau să mănânc, dispăreau.
Apoi vedeam ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase… Şi când să beau, mă trezeam cu gura uscată de sete…
Iarăşi simţeam că mi se apropie marginea puterilor. Că în curând n-am să mai pot răbda foamea şi celelalte toate.
Mâine este Vinerea Patimilor. Mă hotărâi eu: nu voi mânca nimic, nici bucăţica aceea care mi se va da. Vreau să strig spre Domnul cu jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine.
Dar în ziua asta, n-am mai apucat să-mi vină mâncarea; la un moment dat apăru în uşă ofiţerul cel care mă luase în primire la venirea mea aici. Era ungur. Deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
Şi o luă înaintea mea prin poarta mare către curtea din faţă. Apoi, luân¬du şi bicicleta, ieşi cu mine prin poarta întâi în stradă, pe lângă santinelă. Ajuns în stradă, îmi zise din nou:
– Eu merg înainte încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles?
– Da, am răspuns eu, deşi nu înţelegeam nimic din minunea care se întâmpla cu mine.
El o luă înainte, iar eu după el. Mergea spre centru. Pe străzi, o mulţime de oameni veniseră la oraş pentru cumpărăturile de Paşti. Mă uitam în jur să văd pe careva dintre ai mei, ferindu-mă de cel dinaintea mea care se uita din când în când înapoi după mine.
Pe pod îmi scoate Domnul în cale pe un vecin. Îl rog:
– Vino după mine şi vezi unde mă bagă. Dacă vezi pe careva dintre ai mei, spune-le să vină acolo.
A mai mers puţin înainte, apoi a cotit-o la stânga şi a intrat într-o curte.
La câteva clipe am ajuns şi eu.
Am înţeles că era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti. Uite, aici, în pivniţa asta, avem nişte lemne. Mai tai câte un lemn, mai stai la soare…

O altă minune trăiam.
Dumnezeul meu, Slavă veşnică Ţie! Ceea ce se petrece cu mine nu am auzit să se mai fi întâmplat cu nimeni în anii aceştia. Cine intră o dată pe uşa Securităţii nu mai vede lumea până ce iese liber. Şi totuşi eu, iată, am ieşit.
Nici nu am apucat să lucrez ceva până când o văd intrând pe poartă pe mama cu cei trei copilaşi ai mei: Florica, Viorel şi Nina. Copiii, cum mă văd, fug în braţele mele.
– Domnule sublocotenent, zic eu. Au venit mama şi copiii la mine. Vă rog să-mi daţi voie să stau puţin cu ei.
– Daţi-vă colo mai de-o parte, să nu vă vadă cineva!

O, slăvit să fii, Doamne, Bunule Tată Bun!
Nu-mi mai puteam stăpâni lacrimile. Nu atât de bucuria revederii acesteia, cât de bucuria că simţeam cum uşa îndurării se deschide. Şi zidul cel gros şi rece se prăbuşeşte.