„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“
Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15). El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…
«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4). «Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, înaintea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.
Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!… Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus.
Aceasta este taina minunii prin care am înviat şi noi, când glasul Lui dulce ne-a strigat pe nume, când, cu Glasul Lui puternic şi cu Voinţa Lui dumnezeiască, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a chemat pe fiecare din moartea păcatului nostru, spre o viaţă nouă şi a pus în ace-laşi timp în inima noastră puterea şi duhul dătător de viaţă.
Glasul cel dulce al lui Iisus a avut în aceeaşi clipă şi în-vierea, şi viaţa în el.
Viaţa din glasul Lui a trecut ca un curent electric prin fiinţa noastră – şi astfel noi ne-am trezit scuturaţi de ea şi ne-am ridicat, pornind spre Dumnezeu.
Deşi în fiecare dintre noi Duhul Său de viaţă dătător şi Cuvântul Puterii Sale a lucrat trezirea şi învierea asemănă-toare în toţi – pentru că toţi suntem din Unul Singur (Rom. 6, 4-5; 2 Cor. 3, 18) –
totuşi, Domnul Iisus a lucrat cu fiecare dintre noi în chip diferit de alţii…
El ne-a chemat pe numele nostru, El S-a oprit în faţa mormântului nostru şi a venit în ceasul şi în locul rânduit pentru noi.
Aşa că fiecare putem spune despre momentul acesta cum ar fi fost unic, căci, într-adevăr, unic şi este!
Pentru noi, n-a fost altul şi nici nu va mai fi altul ase-menea aceluia, până la cealaltă şi ultimă Înviere.
O, cum am auzit atunci chemarea Domnului Iisus – şi cum am simţit Duhul Lui înviindu-ne şi aruncându-ne la picioarele Lui mântuitoare şi slăvite! (Efes. 2, 1-6).
Aşa va fi şi la Învierea Morţilor, la Marea şi Slăvita, şi Cutremurătoarea Înviere de Apoi!…
Un Glas puternic vom auzi atunci, chemându-ne pe nume, pe numele nostru atât de cunoscut şi de personal,
şi un Duh puternic de Viaţă ne va trezi şi ne va arunca afară din nefiinţa mormintelor noastre. Chiar dacă vom fi zăcut acolo de mii de ani!
Materia trupului nostru, care fusese în pământ sau în apă, sau în foc, transformată, dar nu nimicită, se va reface iarăşi, într-o clipă, sub o nouă şi veşnică formă. Cum noul fir de grâu iese din pământ în cu totul altă formă decât forma în care fusese îngropat…
Şi vom continua, apoi, în viaţa veşnică, într-o formă veşnică, existenţa veşnic fericită – sau veşnic nefericită, după cum ne-am ales-o, prin credinţa sau necredinţa noastră (Mat. 25, 46; Rom. 2, 7-8).
O Doamne Iisuse, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Care ai Puterea Dumnezeiască de a-Ţi supune toate legile Naturii pe care Tu le-ai întocmit şi toate lucrurile cele din veacul de acum şi cele din veacul cel viitor şi în faţa Căruia nimeni nu este mort, ci toţi suntem vii, goi şi descoperiţi (1 Cor. 15, 25-28; Evrei 4, 13) – slavă veşnică Marelui Tău Nume!
Tu ne-ai făcut şi Tu ne-ai întocmit, pe fiecare şi pe toţi. Tu ne-ai dat un nume, o inimă, un dar, un timp şi o chemare fiecăruia dintre noi. Tu ne-ai dat nouă atât viaţa trupească, cât şi pe cea duhovnicească, pentru a ni le pune în sfânta Ta slujbă şi ascultare.
Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să ne şi trăim viaţa plini de temere de Tine, plini de evlavie şi de smerenie, în chip vrednic şi rodnic, în mijlocul alor Tăi şi alor noştri.
Căci Tu, Doamne, vei aduce şi o zi în care fiecare dintre noi vom adormi şi apoi vom fi puşi în ţărână, semănaţi pentru înviere (1 Cor. 15, 42-58), căci aşa ai întocmit Tu, Doamne, toate.
Iar apoi, tot aşa, va veni o Zi Mare, în care Tu ne vei striga (1 Tes. 4, 16), iar noi, auzind, vom învia… Şi vom veni în faţa Ta…
O, Faţa Ta, Iisuse Doamne!
Ajută-ne s-o vedem atunci cu bucurie şi să nu ne mai despărţim de Ea niciodată! Amin.
MORTUL A IEŞIT AFARĂ…
„Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa
înfăşurată cu un ştergar. Iisus le-a zis: «Dezle-gaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!»“
Ce privelişte înspăimântătoare este de a vedea un mort ieşind din groapă, după patru zile, mirosind puternic a ca-davru – şi totuşi având pe faţa sa nu chipul morţii, îngheţat şi înfiorător, ci chipul vieţii, cald, voios şi plin de o lumină prietenoasă!
Tot ce fusese înainte mască de cadavru respingător – era acum înlăturat, într-o clipă şi iată-l ieşind din mormânt nu un om mort, ci viu; ace-laşi, dar viu şi nou!
Iată, aşa este şi taina naşterii din nou!
Dintr-un cadavru respingător, cum fusese înainte de a se preda lui Hristos, beţivul, hrăpăreţul, desfrânatul, omul lu-mesc se transformă total, ridicându-se dintr-o dată şi ieşind din mormântul păcatelor, la chemarea lui Hristos, un om nou; acelaşi om – şi totuşi altul.
Atât de cunoscut este lucrul acesta – şi totuşi, când se petrece aievea în viaţa vreunuia dintre noi, el este totdea-una nou şi minunat! Cu aceeaşi putere şi lumină mereu proaspătă, cum a fost când prima dată şi cu primul om s-a petrecut, căci, într-adevăr, cu fiecare dintre noi s-a petrecut sau se va petrece mereu în acelaşi minunat alt fel.
Mortul a ieşit afară, dar n-a mai ieşit cu chipul cu care intrase. Ci cu o înfăţişare nouă!
Iată adevărul ce ni s-a tot spus: că, adică, şi la învierea morţilor din Ziua de Apoi tot aşa va fi.
Atunci, trupul nostru, cel semănat în putrezire, va învia în neputrezire.
A fost semănat în ocară, dar va învia în slavă, a fost semănat în neputinţă, dar va învia în putere şi a fost semănat trup firesc, dar va învia trup duhovni-cesc… Căci, dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.
De aceea este scris: Omul dintâi, Adam (omul firesc), a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam (Omul-Hristos), a fost făcut un Duh dătător de viaţă…
De aceea, după cum am purtat chipul celui pământesc, aşa vom purta şi chipul Celui ceresc…
Este scris: «Nu vom adormi toţi, dar toţi vom învia într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă…
Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îm-brace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire…
Atunci se va împlini cuvântul care este scris…» (1 Cor. 15, 35-54)
şi aşa vor învia morţii, toţi morţii, ieşind afară!
Aceste cuvinte se vom împlini întocmai aşa, fiindcă Du-hul lui Dumnezeu le-a insuflat, după cum se vor petrece atunci, toate.
Suflete al meu, întreabă-te cu groază şi cu grijă, în fie-care zi, cum te pregăteşti tu pentru clipita aceea!
Suflete al meu, uită-te bine în jurul tău cum se duc, rând pe rând, unul câte unul, toţi acei care erau lângă tine! Iată cum se culcă în ţărână, aliniindu-se, ca într-un dormitor, pentru Dimineaţa Deşteptării, pentru deşteptarea Dimineţii…
Priveşte adâncul cimitirelor şi vezi sub iarbă materia morţilor pe care pământul o păstrează pentru cumplita şi cutremurătoarea clipă pe care o aşteaptă cu toţii în nemiş-carea lor încremenită şi mută, dar atât de prevestitoare!
Curând vei ajunge şi tu printre ei! Iar după vremea pe care n-o vei şti cum a trecut – te vei pomeni pe neaşteptate şi puternic strigat pe nume şi chemat poruncitor să ieşi afară!…
O, ce privelişte se va desfăşura înaintea ochilor tăi, atunci!
Gândeşte-te, suflete al meu, gândeşte-te înfiorat şi adânc, chiar acum şi neîncetat, la aceste lucruri, căci numai gândul la ele te va învăţa cum să trăieşti şi ce să alegi, şi ce comori să-ţi aduni, şi în ce veşminte să cauţi a te îmbrăca, – pentru ca, atunci când vei ieşi, să nu fii gol şi să nu stai tremurând cu groază şi cu ruşine în faţa Celui Înfricoşat!
Iisuse Doamne, Marele şi Slăvitul Dumnezeu şi Jude-cătorul nostru al tuturora, slavă Ţie, pentru Atotputernicia Ta şi pentru Mila Ta faţă de noi!
Iată, Doamne, stăm în faţa Ta cutremuraţi şi conştienţi şi de vinovăţia noastră, ca şi de măreţia Puterii Tale! Şi crezând în Venirea Ta şi în învierea noastră din morţi, Te rugăm din tot sufletul nostru, să ne dăruieşti înţelepciunea unei umblări în curăţia ascultării Tale şi voinţa de a urma neclintiţi calea acestei ascultări.
Îmbracă-ne, Doamne Iisuse, prin Duhul Sfânt, în toate virtuţile plăcute Ţie şi umple candelele noastre de trăirea voii Tale, şi fii lumina noastră nemaistinsă, pentru ca niciodată să nu mai umblăm în întuneric, ci trăind aici în lumină, să adormim în lumină, să înviem în lumină şi să împărăţim cu Tine, în lumină (Ioan 6, 40; Rom. 8, 17; 1 Petru 4, 13).
Aşa ne ajută, Doamne Iisuse, să ajungem la Învierea cea mare şi veşnică cu toţii. Amin.
Traian Dorz, HRISTOS – ÎNVIEREA NOASTRÃ