A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate şi înţelepciune a minţii ei.

Sora Lucreţia Moraru s-a născut în anul 1896, în comuna Laz din judeţul Alba.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Cuvântul Domnului începuse să se vestească şi pe acolo cu mare putere, prin fratele învăţător Ioan Marini şi prin fratele său Ilie Marini. Despre aceşti doi fraţi de la care ea a primit Cuvântul Domnului, sora Lucreţia totdeauna vorbea cu toată evlavia şi respectul datorat celor ce ne fac cel mai mare bine.
Ea n-a avut copii trupeşti, dar viaţa ei plină de dragoste pentru Domnul şi de milă faţă de aproapele a făcut-o să aibă un nespus de mare număr de fii şi fiice duhovniceşti…
Părinţii ei trupeşti au fost oameni bine înstăriţi pământeşte. La căsătoria ei cu Eftimie Moraru, care, la fel, era dintr-o familie înstărită – ea a avut o casă îmbelşugată pe care priceperea şi hărnicia ei au făcut-o totdeauna un loc de mângâiere, de adăpost şi de hrană pentru foarte mulţi.
Soţul ei, Eftimie, deşi n-a fost el însuşi un ostaş al Domnului, totuşi a înţeles-o şi a ajutat-o foarte mult. De câte ori veneau fraţii în casa lor, el îi primea cu bunăvoinţă şi prietenie. Niciodată nu s-a arătat nemulţumit sau împotrivitor. Viaţa şi purtarea pline de înţelepciune, de hărnicie şi cumpătare ale surorii Lucreţia l-au făcut s-o admire totdeauna, s-o preţuiască foarte mult şi s-o asculte cu respect în toate lucrurile. Ea a ştiut în toate privinţele să facă faţă la toate cu vrednicie, cu pricepere, cu dragoste, în aşa fel, încât nimeni nu o putea învinui cu nimic. Nici chiar fraţii ei de trup, care erau nişte oameni foarte mândri şi pretenţioşi din pricina situaţiei lor materiale şi intelectuale, n-au putut-o convinge să se lepede de fraţi şi să se lase de Oaste din pricină că fraţii erau săraci şi nepregătiţi lumeşte.

A rămas văduvă din 1945… Şi în aceşti aproape patruzeci de ani de văduvie, ea nu numai că şi-a dus crucea văduviei în toată răbdarea şi vrednicia, dar, deşi a rămas singură cu gospodăria, casa ei n-a fost lipsită niciodată de nimic. Şi nici nu s-a închis pentru nimeni care avea nevoie de un ajutor de acolo. Ba, dimpotrivă, în anii grei care au urmat îndată după război, apoi în anii secetei din 1946-1948, în casa ei şi la masa ei s-au adăpostit şi s-au săturat sute şi sute de săraci, de orfani şi de lipsiţi. Şi tot aşa, de atunci şi până în cel din urmă an al vieţii ei, sora Lucreţia a fost mama şi sora tuturor… roaba şi slujitoarea Domnului pentru toţi nevoiaşii Lui care căutau casa şi masa ei.
N-a avut nici un copil trupesc, dar a avut zeci de copii duhovniceşti. N-a avut nici o fată născută trupeşte de ea, dar a avut zeci de fete sărace pe care le-a crescut, iar apoi le-a făcut cu mâinile ei zestre şi le-a căsătorit, ajutându-le să-şi întemeieze case frumoase şi să-şi crească fii vrednici.
Aproape că nu este nici un colţ de ţară în care să nu fie cineva care să mărturisească cu evlavie şi respect cea mai frumoasă recunoştinţă pentru un ajutor sau un bine pe care i l-a făcut acest suflet de mare bunăvoinţă, de strălucită înţelepciune şi de caldă înţelegere pentru toţi cei ce s-au apropiat de ea.
Avea o voce atât de frumoasă şi cânta atât de îngereşte, încât înfiora sufletul şi îţi umplea totdeauna ochii de lacrimi.
Cu ocazia marilor adunări de la Săsciori sau de la Laz, casa ei era locul de odihnă şi masa ei era locul de hrană pentru toată mulţimea fraţilor veniţi din depărtări. Aici au avut loc multe sfătuiri frăţeşti şi au fost găzduiţi mulţi fraţi aleşi din ţară, zile şi săptămâni la rând. Aici am venit mulţi şi de multe ori să ne petrecem zilele de odihnă ori să ne găsim liniştea pentru inspiraţie şi scris. În casa ei ne-au crescut copiii năpăstuiţi, au fost îmbrăcaţi, hrăniţi şi mângâiaţi atât ei, cât şi noi, ani de zile. Cât de multă recunoştinţă îi datorăm toţi cei ce am fost ajutaţi de ea! Din tot sufletul ne rugăm şi ne vom ruga mereu Bunului şi Bogatului nostru Dumnezeu pentru veşnica ei răsplătire şi mângâiere în urma tuturor acestora.

Desigur, a avut de îndurat şi ea nespus de multe suferinţe şi necazuri pentru tot binele pe care l-a făcut şi pentru toată partea pe care o lua la lupta şi munca Oastei Domnului. Îm¬preună cu fratele Ilie Marini şi cu alţi fraţi şi surori din Săsciori şi din Laz, au fost daţi, în timpul războiului, în judecata Curţii Marţiale din Sibiu. Au avut un proces greu şi au avut de suportat destul de mari greutăţi din aceasta. Amenzile care a trebuit plătite le-a achitat aproape în întregime ea pentru toţi, fiindcă ceilalţi fraţi şi surori care fuseseră judecaţi împreună erau lipsiţi materialiceşte.

Nici purtarea urâtă şi nerecunoscătoare pe care au avut-o faţă de ea unii dintre cei pe care i-a ajutat ea în cele mai mari lipsuri – şi mai ales unul pe care l-a ajutat cel mai mult şi cel mai greu şi care i-a produs cele mai mari necazuri şi dureri – nici chiar răutatea acestora nu i-a schimbat sufletul ei. După toate aceste răni şi nedreptăţi îndurate, ea a rămas şi mai departe tot bună, tot darnică, tot binevoitoare faţă de toţi.
A trecut la Domnul în noiembrie 1982, dar până la vârsta aceasta înaintată, la 86 de ani, Dumnezeu i-a păstrat întreaga luciditate şi înţelepciune a minţii ei. Cu o memorie clară şi cu o judecată limpede, a văzut şi a rezolvat totul, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Chiar şi celor mai aleşi dintre fraţi, ea le-a fost în vremea din urmă un mare ajutor în orientarea duhovnicească şi în găsirea celor mai bune căi de urmat în lucrul Domnului.
Acum când consemnăm aceste rânduri, să ne gândim la tot ce a însemnat sora Lucreţia şi casa ei de-a lungul a cincizeci de ani din viaţa Oastei Domnului şi a unora dintre cei mai însemnaţi lucrători ai ei. Rămânem uimiţi de plinătatea rodului ei şi de însemnătatea ajutorului pe care l-a dat ea în desfăşurarea frumoasă, dar dramatică a tuturor acestor ani. Fără casa şi sprijinul ei, multe dintre lucrările bune care de acolo au pornit n-ar fi avut loc. Şi mulţi dintre cei care de acolo au fost ajutaţi s-ar fi risipit necunoscuţi… O, dacă toţi cei care au ajuns ceva numai datorită ei şi-ar aminti asta mai des şi mai frumos!
A fost petrecută, atât la priveghere, cât şi la înmormântare, de fraţii şi de îngerii Domnului Iisus cu cântări, cu lacrimi şi cu dragoste. Trupul ei odihneşte în cimitirul din Laz, dar sufletul ei este în ceata fericiţilor din ceruri, unde cântă acum cu un glas nespus mai frumos de cum era neîntrecutul ei glas cu care cânta când¬va atât de minunat, mai ales cele trei cântări alese: Porumbel din stejarii depărtaţi, Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte şi Dorită Patrie-a Iubirii…
Fie Acolo, în Patria Cerească, cununa şi răsplata ei dintre cele mai strălucite. Amin.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din Fericiţii noştri înaintaşi