Traian DORZ, din meditaţii la Apostolul din Duminica a 23-a după Rusalii
Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, 5. măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). (Efeseni 2, 4-5)
Moartea nu este o nimicire a existenţei, ci o întunecare a ei. Nu este lipsa vieţii, ci lipsa lui Dumnezeu din această viaţă. 
Nu este o încetare a fiinţei, ci prăbuşirea ei într-o stare şi într-un loc de veşnică nefericire.
Sfânta Scriptură vorbeşte de două feluri de morţi: moartea dinaintea auzirii despre Hristos; şi moartea de după această auzire.
Moartea dinainte e starea de păcat în care zac toţi oamenii şi în care zăceau înainte de auzirea Evangheliei, înainte de venirea lui Hristos în viaţa lor.
Această stare de moarte are o nădejde, are o făgăduinţă, are o înviere în clipa când sufletul aude vestea harului şi o primeşte. Clipa când priveşte la Crucea Golgotei, la Jertfa Domnului Iisus prin care au venit învierea şi viaţa mântuitoare pentru toţi cei aflaţi într-o astfel de stare.
Oricine priveşte şi primeşte această mântuire trece prin ea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină, din pierzare la slavă, de sub puterea lui satan, sub stăpânirea lui Dumnezeu.
Moartea de după este starea de o mie de ori mai grea în care se prăbuşesc acel suflet şi acei oameni care, după ce au auzit vestea harului dumnezeiesc, se împotrivesc chemării Evangheliei, resping răscumpărarea Crucii şi rămân nepăsători faţă de mântuirea cea atât de mare şi de scumpă pe care le-a îmbiat-o bogăţia îndurării lui Dumnezeu în Jertfa Fiului Său Iisus Hristos.
Aceasta este o moarte veşnică. Şi în ea nu mai există nici o speranţă, niciodată.
Pentru morţii din prima moarte, îndurarea lui Dumnezeu a făcut totul şi face încă totul spre a-i atrage la viaţa care este în Hristos. Spre a-i face să-L primească pe Mântuitorul Care le aduce învierea, naşterea din nou, făgăduinţa slavei şi fericirea mântuirii veşnice.
Dar pentru morţii din a doua moarte, nimeni nu va mai face şi nici nu va mai putea face nimic (Mt 18, 18; Lc 16, 26).
Aceasta este şi rămâne moartea cea mai îngrozitoare, cea mai fioroasă, cea mai cumplită, fiindcă este într-adevăr fără nici o speranţă, în vecii vecilor.
Într-o astfel de moarte cade orice suflet care, având posibilitatea să vină la Hristos, totuşi nu vrea să vină, sau, auzind vestea iertării şi a mântuirii, totuşi o nesocoteşte, sau, cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi nu vrea s-o împlinească, sau, ştiind binele şi putând să-l facă, totuşi face răul, sau, venind în Lucrarea lui Dumnezeu, totuşi nu se supune ei, ci dezbină iubirea, răstălmăceşte adevărul şi unelteşte contra armoniei frăţeşti.
Pentru aceştia nu mai rămâne nici o jertfă mântuitoare, ci numai aşteptarea înfricoşătoare a Judecăţii şi văpaia focului în care vor arde veşnic şi veşnic toţi cei răzvrătiţi (Evr 10, 24-27; Mt 25, 46).
O, cât de minunat lucru este ca eu şi tu să ascultăm acum de Dumnezeu!
Cuvântul Domnului spune: „eram morţi în greşelile noastre“, arătând astfel că bunătatea lui Dumnezeu socoteşte starea noastră cea dintâi în greşeli… fiindcă eram în necunoştinţă despre voia lui Dumnezeu.
Greşelile sunt căderi fără voia noastră, fără cunoştinţa şi fără îndărătnicia noastră.
Pe când moartea şi starea cea de a doua sunt în păcate. Adică în căderi cu voia noastră, cu cunoştinţa şi împotrivirea noastră faţă de harul lui Dumnezeu arătat nouă în Hristos Iisus.
E o mare deosebire între aceste două stări.
Ferice de cei care au scăpat din greşeli, iar acum luptă să nu cadă în păcate. Care au scăpat din moartea dintâi prin harul lui Dumnezeu şi luptă cu toată puterea lor să nu cadă în moartea a doua.
Harul Domnului nostru care i-a chemat la mântuirea Sa să-i ajute să şi-o ducă până la capăt cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 11-14).