Traian Dorz
Mai este, la Sfârşit, o Judecată,
cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată
cum a lucrat oricare dintre noi.
Noi nu murim când inima-ncetează,
lăsăm în urmă tot ce-am scris şi spus,
dar tot ce dăm la cei ce ne urmează
mereu dă rod când noi de mult ne-am dus.
Avem copii, – şi-i creştem după vrere,
avem elevi, – şi-i învăţăm ce vrem,
avem o turmă-n grijă şi-n veghere
– şi-ntreaga lor răspundere avem.
Căci ei vor fi în lume şi-n viaţă
aşa cum noi le-am spus şi arătat,
iar ei, la fel, aşa vor da povaţă
– şi-un lung popor e-acum de noi format.
Îi creştem buni? – la fel şi ei vor face!
Îi creştem răi? – aşa vor îndruma.
Noi i-ndreptăm înspre război sau pace,
rând după rând, pe câţi ne vor urma.
Şi-abia atunci, la Marea Judecată,
vedea-vom toţi, uimiţi, cu-adevărat
cât a salvat o creştere curată,
cât a ucis un suflet blestemat.
O, voi, cei mari, răspunzători de gloate,
părinţi şi-ndrumători pentru urmaşi,
voi veţi purta răspunderile toate,
voi creşteţi sfinţi sau creşteţi ucigaşi…
De-aceea, pentru tot ce ne urmează,
la Marea Judecată de Apoi,
cu ochi uimiţi, oricare o să vază
cât rău sau bine a-nceput cu noi.
Din volumul Cântări de sus