Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz
la nunta de la Torceşti – 29 iulie 1984
Nu vă pară rău că petreceţi aceste câteva clipe în această stare care vă solicită oboseală, vă solicită răbdare, vă solicită atenţie. Pentru că somnul şi odihna totdeauna le avem cu noi, dar nunţi ca acestea, fraţi ca aceştia, cântări ca acestea, mesaj ceresc ca acesta nu totdeauna avem… Duhul lui Dumnezeu nu totdeauna ne cercetează. Bine facem [dacă, atunci] când ne cercetează El, Îl primim şi Îl ascultăm.
Odată, în casa din Betania a celor două surori, Maria şi Marta, şi a lui Lazăr a poposit Mântuitorul. Cunoaşteţi Sfânta Evanghelie în care scrie despre momentul când Marta şi Maria L-au primit pe Mântuitorul în casa lor. Cunoaşteţi şi atitudinea celor două surori faţă de prezenţa Domnului acolo. Din dragoste pentru Domnul, Marta, care era sora cea mai mare şi a căreia era casa în care-L ospăta ea pe Domnul, din dragoste pentru Domnul, ea-şi dădea toate silinţele să pregătească mâncarea cea mai bună, să aştearnă patul cel mai frumos, să cureţe în felul cel mai plăcut locuinţa în care va sta Domnul… Pregătea apă pentru picioarele lor, pregătea hrană, pregătea, poate că, să spele veşmintele lor umplute de praf de pe drumurile lungi pe care mergeau treisprezece bărbaţi străini… adeseori neprimiţi de nimeni, adeseori nehrăniţi, adeseori neadăpostiţi. Marta ştia acest lucru. Cât de puţine case primitoare erau pentru Hristos! Mergând în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, de câte ori vor fi bătut seara la câte o poartă şi câte un om supărat va fi ieşit, zicând: „Ce bateţi în poarta mea? Eu am fost toată ziua la treabă, acum! N-am palavragit şi n-am vagabondat ca voi! Ce căutaţi voi, treisprezece bărbaţi sănătoşi şi veniţi? Unde-aţi fost? De ce nu vă duceţi să vă ocupaţi o slujbă? De ce nu vă duceţi şi voi să vă câştigaţi o pâine cinstită? Veniţi să vă ţin eu, cu pâinea mea şi să vă adăpostesc în casa mea!”.
Şi, cum Domnul a fost atât de delicat, simţitor, n-a jignit pe nimeni, le va fi spus ucenicilor: „Haidem colo, afară din cetate, să odihnim într-o grădină, să stăm undeva pe iarbă…”. Şi or fi adormit de-atâtea ori flămânzi şi în frig, şi poate că în ploaie, cum se întâmplă cu cei care n-au case şi cum se întâmplă acolo unde sunt prea puţine case primitoare şi inimi milostive.
Dar Marta şi Maria cunoşteau starea aceasta. Marta era o femeie credincioasă, care abia aştepta să vină Domnul. Şi, ştiind de unde vine şi cum vine, ea alerga, sărmana, cu toată inima să-I pregătească Domnului o primire fericită şi bucuroasă.
Totuşi a fost un moment de uitare: în dragostea ei cea mare de-a se-ngriji de lucrurile acestea ale Mântuitorului, ea a uitat că Domnul Iisus preţuieşte mai mult decât lucrurile trecătoare lucrurile veşnice. Maria a înţeles acest lucru. Şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus când Domnul Iisus propovăduia Evanghelia şi vorbea despre tainele minunate ale Împărăţiei lui Dumnezeu celor câţiva care-L ascultau, printre care era şi Lazăr, prietenul lui Iisus.
Maria stătea la picioarele lui Iisus, ştiind bine că astfel de momente nu sunt dese. Marta vine şi-I spune Domnului: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea stă degeaba? Eu sunt ocupată cu-atâtea treburi şi ea nu vine să-mi ajute. Spune-i, Te rog, să vină şi ea, să-mi ajute!”.
Adeseori facem şi noi greşeala aceasta pe care, cu blândeţe şi cu bunătate, ne-o mustră Domnul. Domnul îi spune: „Marta, Marta! Pentru multe te osteneşti şi alergi tu! Şi bine faci că alergi, că hărnicia şi osteneala pentru lucrurile necesare e-o poruncă de la Dumnezeu şi o condiţie neapărat necesară ca să ai în casa ta totdeauna o bucată de pâine pe care s-o dai celui flămând, o haină pe care s-o întinzi celui gol, un pat pe care să odihnească cel străin. Dar sunt momente, Marta, când – mai presus de hărnicia şi de alergarea după lucrurile acestea, oricât de folositoare ar părea ele – e mai însemnată ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Marta, Marta! Munca o vei avea totdeauna cu tine. Cratiţele şi mătura le vei avea totdeauna; grădina şi ocupaţia le vei avea totdeauna cu tine. Dar Eu, Marta, nu totdeauna vin în casa ta”.
Înţelegeţi partea cea însemnată pe care şi-a ales-o Maria! Ea a înţeles că, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte, când Hristos vine în casa mea, în cetatea mea, pe strada mea, cel mai însemnat lucru este să le las eu pe toate celelalte, cât de importante ar fi, şi să mă ocup de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Că treburile le am totdeauna cu mine, dar pe Hristos nu-L am totdeauna.
Am mulţumit lui Dumnezeu în noaptea prin care am trecut că – deşi au fost foarte multe şi foarte iubitoare invitaţii: „Veniţi la noi, să odihniţi două sau trei ceasuri, să luaţi o bucăţică de pâine, că a trecut atâta timp de când ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu şi poate veţi fi flămânzi sau obosiţi”, au fost totuşi unii care au spus: „Somnul şi mâncarea le vom afla totdeauna. De la ele am venit şi la ele ne ducem. Dar bucurie ca asta, un moment fericit în care să putem asculta şi să ne putem împărtăşi din Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu cu fraţii noştri nu totdeauna avem”.
De aceea ne-am bucurat din toată inima de astfel de suflete care, mai presus de toate, au preţuit hrana cea veşnică prin care omul trăieşte chiar şi trupeşte; căci Mântuitorul a zis: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Noi am făcut această experienţă. A trebuit să mergem în slujba lui Dumnezeu sau să răbdăm în chinurile lui Dumnezeu fără mâncare. Şi am constatat cât de adevărată este făgăduinţa lui Dumnezeu. Ne-am dus flămânzi şi ne-am întors sătui, fără să fi mâncat nimic. Ne-am dus obosiţi şi ne-am întors odihniţi, fără să fi dormit. Ne-am dus bolnavi şi ne-am întors sănătoşi, fără să fi întrebuinţat nici un medicament. Pentru că adevărat este cuvântul acesta: puterea lui Dumnezeu satură nu numai sufletele noastre, ci şi trupurile noastre. Mântuitorul a spus odată într-o Evanghelie – şi v-aduceţi aminte, că este scris: „De ce vă îngrijoraţi atât de mult, puţin credincioşilor? Uitaţi-vă la păsările cerului şi la crinii câmpului: nici nu torc, nici nu ţes; nici nu strâng în grânarele lor şi totuşi, vă spun: Tatăl vostru Cel Ceresc îngrijeşte de ele”.