NE-AM ŢINUT NOI VREODATĂ DE PAPA DE LA ROMA?
«Lumina Satelor» nr. 25 / 8 iunie 1924, pp. 1-2
Răspundem cu hotărâre: Nu! Şi o spunem răspicat şi tare, să o audă toţi câţi vor să ne amăgească cu vorbe ademenitoare că „suntem de două ori fii ai Romei: prin origine şi prin credinţă”, adică, precum ne tragem din neamul romanilor, aşa am avea şi credinţa religioasă de la Roma, capitala împărăţiei romane de odinioară.
Ştim noi toţi, de la copiii mai răsăriţi ai şcolilor de la sate, că împăratul Traian a făcut aşezări noi pe aceste plaiuri, unde s-a plămădit pe încetul, prin lungi veacuri necunoscute, poporul românesc.
Dar tot aşa ştie toată lumea că ostaşii lui Traian n-au fost aduşi tocmai de la Roma, de sub oblăduirea papei, care pe atunci nu era, nici chiar din Italia, ci numărul lor covârşitor a fost din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică. Neamuri felurite, mândre că se puteau împodobi cu pajura romană şi că puteau să vorbească limba falnicului popor roman. (…) Şi tot aceia ne-au lăsat şi sămânţa credinţei religiose creştineşti. Şi tot aşa se ştie de toţi câţi vor să ştie că Peninsula Balcanică şi Asia Mică, acolo în răsărit, n-au fost încreştinate de capul Bisericii apusene, [de] papa de la Roma, măcar că până târziu, mai mult ca 1000 de ani după Hristos, legea lui Hristos şi Biserica întemeiată de El a fost una neîmpărţită şi nedespărţită. Abia după 1050 papa de la Roma a apucat altă cărare, despărţindu-se de toţi cei patru patriarhi din răsărit rămaşi credincioşi în Biserica cea una, sobornicească şi apostolească, care drept învăţa cu vântul adevărului.
Acesta este adevărul istoric. Dar pe care încearcă să-l schimonosească fraţii noştri uniţi de la gazetele ce ies din Blaj, pentru ca să-şi poată acoperi rătăcirea de la 1700, spre marea stricăciune a neamului, dar spre folosul lor.
Adevărat, învăţătura de credinţă am primit-o din acelaşi izvor şi noi românii, cu toţi răsăritenii, ca şi apusenii, cu papa în frunte. Dar am primit-o atunci când şi papa umbla pe urmele lui Hristos, nu ca în vremile mai târzii când şi-a croit alte drumuri, cu de la sine putere, ca „locţiitor al lui Hristos pe pământ”, cum i-a plăcut să se numească cu atâta mândrie, căutând să se ridice poruncitor peste împăraţii pământului, pentru măriri deşarte, cum n-a făcut Acela al cărui slujitor ar trebui să fi e şi Care S-a smerit pe Sine până la spălarea picioarelor ucenicilor şi până la moartea de pe cruce.
Dacă avem şi noi românii acelaşi izvor de credinţă cu toţi creştinii (şi aşa şi cu papistaşii) şi dacă am avut mai târziu chiar legătură de supunere cu papa de la Roma, pe vreme scurtă, cum supuşi am fost nemţilor şi ungurilor, şi ruşilor, în cursul multor veacuri, supunerea către papa, ca şi către ceilalţi, nu ne-a lăsat decât răni dureroase, dar credinţa şi viaţa noastră religioasă a rămas osebită de a lor, ca cerul de pământ. Noi ne-am născut şi am crescut, şi ne-am desăvârşit ca popor sub ocrotirea duhului ce se revărsa din răsărit.
Stăm şi azi, întreg neamul românesc, mărturie grăitoare a acestui duh. Zic întreg neamul românesc, în care se cuprind şi uniţii, măcar că-l recunosc pe papa căpetenie a lor bisericească. De două veacuri şi un sfert se recunosc a sta sub oblăduirea papei. Dar priviţi de aproape viaţa poporului ţăran greco-unit şi nu veţi găsi o deosebire între noi şi ei nici în slujbă, nici în obiceiuri religioase, nici în datini moştenite de la înaintaşi. Asemănaţi-i însă cu ceilalţi catolici din ţară: cu ungurii sau nemţii, sau şvabii, sau rutenii, şi nu veţi găsi între ei nici o asemănare şi nici un obicei care să-i apropie, să-i unească aşa cum se unesc întreolaltă, la rândul lor, aceste neamuri tot aşa de străine ca limbă, dar una şi la fel în cele religioase, de nu-i poţi osebi.
Aceasta este o dovadă pe care şi orbul o vede, că noi, întreg poporul românesc, fără osebire că suntem ortodocşi sau uniţi, ne-am plămădit fiinţa şi ne-am hrănit viaţa din alt duh decât spiritul papistăşismului. Spiritul papistaş se potriveşte neamului nostru cam aşa ca şi haina cumpărată în America, înnegrită de fum şi funingine, în locul cămăşii albe şi a iţarilor curaţi pe care îi îmbracă duminica ţăranul nostru plugar. Catolicismul românesc este o haină de împrumut, o firmă străină pusă de un înşelător la streaşina casei unde trăieşte un gospodar cinstit. Tabla aceasta de afară nu are nimic cu viaţa ce se trăieşte în casă. Omul îşi vede de viaţă, iese la lucru şi se întoarce de la treabă fără să-i dea prin minte măcar să-şi ridice ochii la firma ce i-au atârnat-o alţii, care tot ei poartă grijă să nu se dea jos, căci atunci n-ar mai avea ce arăta stăpânului de la care primesc bani şi onoruri, făcându-i să creadă că ei sunt stăpâni şi pe sufletele din casă.
Aşa se înfăţişează catolicismul uniţilor noştri, ca o haină nepotrivită, ca o credinţă străină de su¬fletul poporului. El este al câtorva preoţi mai mari şi mai mici, crescuţi la Roma şi aiurea, la Viena ori la Budapesta şi Oradea-Mare, în şcolile iezuiţilor, ale acelor călugări papistaşi care au pricinuit multe stricăciuni şi nenorociri neamului nostru, în numele stăpânului lor, papa de la Roma. Dar numai al lor este şi al câtorva cărturari pe care i-au crescut ei, nu însă şi al poporului însuşi, care a rămas cu firea şi obiceiurile de viaţă religioasă acelaşi cu toţi fiii neamului românesc.
Am spus acest cuvânt răspicat acum şi la gazetă, pentru că trebuia să dăm răspunsul cuvenit celor ce caută să oblojească la ochi lumea românească cu propovăduiri false. Faţă de poporul unit însuşi, păstrăm dragostea curată a fratelui dornic de a-şi strânge în braţe pe fratele care a plecat de la casa părintească ademenit de străin, dar care nu se poate să nu se întoarcă, mai curând ori mai târziu, căci sângele nu se face apă, oricât se năzuiesc vrăjmaşii să-l tulbure.
Şi suntem mângâiaţi să ştim că această gazetă ce se sileşte să ducă între oameni învăţătura adevărată a lui Hristos, în duhul în care El a răspândit-o pe pământ, e citită şi de mulţi români greco-catolici, care ne trimit şi cuvinte de îmbărbătare la lucrul Domnului.