Sadhou Sundar Singh, «La picioarele Stăpânului meu»
Dumnezeu are grijă de om, dacă omul are şi el grijă de Dumnezeu, de sine şi de semenii săi. Dumnezeu nu vine în ajutorul oamenilor decât dacă şi ei îşi pun în slujba Lui şi a semenilor lor toate puterile şi toate destoiniciile pe care le au de la El.
De pildă, ridicarea pietrei care acoperea mormântul lui Lazăr era o treabă omenească; Dumnezeu n-avea lipsă să-Şi arate puterea Lui, ridicând lespedea de piatră de pe mormânt. Lucrul acesta rămase în seama oamenilor care erau de faţă, şi, după ce oamenii îşi făcură slujba lor ridicând piatra, Dumnezeu, adică Eu Însumi, făcui ceea ce oamenilor le era cu neputinţă.
Dădui viaţă unui mort. Dar oamenii nu-şi făcuseră încă toată slujba lor. Mâinile şi picioarele lui Lazăr erau legate cu fâşii. Oamenii trebuiră acum să-l dezlege din înfăşurăturile morţii, pentru ca cel înviat să poată merge (Ioan 11, 39-44).
Iată, aceasta este slujba pe care sunt chemaţi să o facă ucenicii Mei: ei trebuie să ridice pietrele şi să înlăture piedicile şi greutăţile care închid mormântul celor morţi în păcat.
După ce îşi vor fi făcut ei slujba lor, Eu Îmi voi face-o pe a Mea: voi da morţilor viaţă!
Mulţi dintre morţii aceştia înviaţi sunt înlănţuiţi încă de deprinderile firii lor celei vechi. Datoria ucenicilor Mei este să-i scape de aceste legături ce nu le îngăduie să se mişte slobozi. Dar, pentru asta, ucenicii trebuie să fie gata, în orice clipă, cu sufletul şi cu inima lor.