Mormântul unui mare om al lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna acoperit nu numai cu laudele noastre ori cu florile noastre, ci mai ales cu recunoştinţa noastră şi cu lacrimile noastre.

Dovada recunoştinţei noastre faţă de oamenii mari ai lui Dumnezeu nu sunt numai laudele şi florile noastre – deşi sunt şi acestea; şi nu numai recunoştinţa şi lacrimile noastre – deşi sunt şi acestea.
Ci adevărata dovadă este trăirea noastră după exemplul lor.

Trăirea noastră după exemplul lor cuprinde în primul rând curajul de a le mărturisi numele şi faptele în slujba adevărului sfânt pe care l au slujit şi l au înălţat ei.

Cea dintâi mare virtute şi cel mai înalt semn al unui trimis adevărat al lui Dumnezeu este curajul adevărului său. Curajul puternic şi neînfricat cu care îşi ţine şi îşi susţine solia divină pentru care a venit în lume.
Dacă acesta este un adevărat trimis al lui Dumnezeu, atunci Cel ce l a trimis – şi Care este Duhul Adevărului – îi dă deodată cu solia divină şi curajul divin al soliei sale.

Un sol ceresc trebuie să aibă neapărat un curaj ceresc. O solie fără curaj, cât de adevărată să fie, este ca un vultur fără zbor. Curând va cădea şi se va prăpădi printre găini.

Din cauza luminii pe care o poartă un mesager divin venind în zonele întunericului pe care trebuie să l spargă, – toate aceste negre vietăţi care mişună în acest întuneric şi care trăiesc din el, supărate de lumină, se ridică împotriva purtătorului ei.
Trebuie să ai curaj să le înfrunţi ţipetele şi să le dispreţuieşti ameninţările, să le sfidezi insultele şi să le suporţi răutatea.

Purtătorul unui mesaj ceresc trebuie să aibă nu numai curajul cuvântului, curajul convingerii, curajul demnităţii – ci mai ales curajul suferinţei, curajul morţii chiar.
Până n ai primit curajul morţii, nu ridica steagul adevărului în faţa minciunii.

Hristos – Domnul Adevărului şi Dumnezeiescul Trimis – nu S a născut ca să trăiască, ci S a născut ca să moară (Isaia 53). El a fost, şi între cei de dinaintea Sa şi între cei din urma Sa, cea mai strălucită victimă a Soliei Sale.

Oricine se naşte pentru Adevăr se naşte pentru luptă, pentru jertfă, pentru moarte, – adică pentru biruinţă, cunună şi slavă. La acestea trei: la biruinţă, cunună şi slavă, nu se poate ajunge decât trecând prin celelalte trei: prin luptă, prin jertfă, prin moarte, pe urma lui Hristos.

Pentru ca să poţi trece prin primele trei, ca să ajungi la ultimele trei, – iată de cât curaj ai nevoie. De nimic nu ai atâta nevoie cât de curaj. Toate celelalte virtuţi n au nici frumuseţe şi nici putere fără el.

Înţelepciunea fără curaj rămâne de ruşine în faţa prostiei curajoase. Adevărul fără curaj este călcat în picioare de minciuna obraznică. Răbdarea fără de curaj este dispreţuită de trufia necinstită. Sfinţenia fără curaj este terfelită de păcatul murdar. Demnitatea fără curaj este insultată de slugărnicia târâtoare.
Nu merge fără curaj niciodată în faţa acestora.

Dar, pentru ca să ai curajul biruitor în faţa acestor vrăjmaşi atât de puternici în mediul lor, – iată deci că trebuie să accepţi de la început soluţia unică: moartea!
Când eşti gata de moarte, nimeni nu ţi mai poate face nimic.

Când zici vrăjmaşului, privindu l cu linişte în luminile ochilor săi:
– Eu am venit aici nu numai să fiu bătut ori schingiuit, ori condamnat, ci să şi mor… – atunci un alt rău nu ţi se mai poate întâmpla!

Atunci fii încredinţat că ai şi devenit nemuritor.
După cele câteva minute ori câteva zile, ori chiar şi câţiva ani, nu vei fi devenit numai un mormânt – ci vei fi devenit însăşi ideea, steagul, minunea pentru care ai venit şi cu care, prin moarte, te ai identificat total şi pentru totdeauna…

„Dacă grăuntele de grâu nu moare, rămâne singur, a spus Mântuitorul… Dar dacă moare, aduce multă roadă” (In 12, 24).
Dacă trimisul Adevărului nu este cu curaj gata de jertfă, – se pierde şi pe sine şi pierde şi adevărul pentru care a venit.
Dacă vrea rod, trebuie să fie gata să moară. Altă cale nu i!

Iată, în cimitirul acesta al profetului nostru sfânt, câte morminte mari, câte monumente funerare, câte cripte măreţe mai sunt!
Dar la multe din ele nu mai vine nimeni niciodată. Aceşti morţi au murit de două ori. Întâi în sicriu, apoi în uitare.
Nu numai ei, ci şi mormintele lor au murit.

Dar mormântul grăuntelui sfânt care a trăit şi a murit cu curaj, – mormântul său ce viu este şi astăzi! Între o mie de morminte moarte, el este viu şi va fi viu în vecii vecilor.
Pe mormântul acesta viu, florile şi lacrimile nu se mai uscă niciodată.

În viaţă, vrăjmaşii săi i au putut face ce au vrut, – dar în moarte nu i mai pot face nimic.
În viaţă i-au înăbuşit glasul, dar aici strigă zi şi noapte, şi nu l mai poate înăbuşi nimeni.
În viaţă i-au putut dezbrăca şi rupe haina de pe trupul sfârtecat, – dar în moarte, haina de lumină veşnică în care este îmbrăcat de Hristos şi de Adevăr nu i o mai poate sfâşia nimeni.

Toate mormintele celelalte, mai curând ori mai târziu, le uită toţi. Dar mormântul profetului sfânt nu va fi uitat niciodată.
La toate celelalte morminte, cei doi, trei care le mai caută obosesc şi nu mai vin. Dar la mormântul profetului sfânt vor veni tot mai des şi tot mai mulţi. Iată că acum, la cincizeci de ani de la moartea sa, vin tot atâţia, ba poate şi mai mulţi recunoscători decât în ziua înmormântării sale.

Mormântul cuiva se acoperă de recunoştinţă numai în măsura în care cel din el s a acoperit în viaţă de sfinţenie şi de curaj. El nu vorbeşte numai veacului acestuia – ci tuturor veacurilor.
Sfinţenia dă curajul, curajul dă sfinţenia, iar amândouă dau roada şi slava veşnică.
Amin.
Traian Dorz, Dorim să fim