Traian Dorz, Locurile noastre sfinte

Muntele şi istoria sunt pentru noi două dimensiuni de existenţă fără de care n-am putea trăi. Muntele ne este înălţarea spre Viitor, Istoria ne este adâncirea în Trecut. Muntele ne este rugăciunea, transfigurarea, lumina, iar Istoria ne este înţelepciunea, puterea, profunzimea. Muntele ne înalţă spre divin, spre eternitate. Istoria ne atrage spre uman, spre rădăcini, spre geneză.
Noi avem nişte munţi atât de înalţi şi o Istorie atât de adâncă! Ei ne întorc mereu spre ea, ea ne întoarce mereu spre ei. Amândouă aceste atracţii întretăindu-şi mijlocul lor în miezul inimii noastre. Prin vârfuri respirăm, prin rădăcini ne hrănim. Fără nici unele n-am putea trăi, nici ca indivizi, nici ca neam. Aceste două zone, cele mai sfinte din lume, ar trebui să ni le căutăm fiecare dintre noi cel mai des.

Acolo sufletele noastre se primenesc şi toată fiinţa noastră se umple de lumină. Acolo ne desprindem de prezentul împovărător şi greoi şi ne adâncim în trecutul atât de frumos. Ori ne înălţăm în Viitorul şi mai fericit – amândouă conducându-ne la Dumnezeul nostru Minunat, despre Care atât vizionarii Credinţei, cât şi cronicarii Istoriei noastre ne vorbesc la fel.

Uneori muntele ne este Istorie, iar istoria – munte. De pe înălţimile munţilor noştri Îl vedem pe Dumnezeul nostru tot atât de minunat cât Îl vedem din adâncimile istoriei noastre. Cerul munţilor noştri ne înalţă spre El până acolo unde nu-l mai putem vedea din pricina Luminii Sale. Iar istoria noastră ne coboară spre Acelaşi Dumnezeu până unde nu-L mai putem vedea din pricina Întuneri-cului Său. Fiindcă atât întunericul de prea multă lumină, cât şi lumina de prea mult întuneric Îi sunt învelitorile strălucirii Lui orbitoare – după cum este scris: „…întunericul este învelitoarea Sa” (Ps 18, 11) – şi, de asemenea: „locuinţa Lui este lumina neapropiată” (I Tim 6, 16).

Ajuns pe munţi, caută vârful cel mai înalt, iar pe vârful acesta caută crucea cea mai înaltă dintr-un brad întreg, care se înalţă spre cer ca un paratrăsnet uriaş, spre a potoli toate trăsnetele sentinţelor cereşti pentru păcatele pământului… Căci această cruce înaltă închipuie Golgota şi Jertfa lui Hristos pentru noi toţi, căci asupra Lui s-au prăbuşit toate judecăţile Dreptăţii Dumnezeieşti, îndreptate spre lumea aceasta condamnată la moartea veşnică din pricina păcatului ei. Dar toate aceste pedepse s-au oprit asupra lui Hristos, Care S-a dat pe Sine de bunăvoie în locul nostru, după cum este scris: „El suferinţele noastre le-a purtat şi pedepsele noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53, 4). Astfel Crucea Golgotei Lui a fost paratrăsnetul nostru salvator… Pentru că Iertarea Dragostei este mai puternică decât pedeapsa dreptăţii. Şi Mila este mai tare decât Ju-decata.

Acolo deci, sus-sus şi singur-singur, la picioarele acestei înalte Cruci, prăbuşeşte-te în genunchi şi cuprinde-te de ea cu toată fiinţa ta, înlăcrimat şi recunoscător, împărtăşindu-te cutremurat din tot harul ce se scurge prin ea din Inima lui Hristos în inima ta.
Acolo să răsară peste tine stelele serii şi acolo să apună peste tine luna nopţii… Acolo, înconjurat de imensităţile tăcerii şi ale umbrelor, întinde-te în infinit şi lungeşte-te în eternitate, cuprinzându-te total în ele pentru cât vei sta acolo, nu pe pământ, ci în cer şi nu în timp, ci în Veşnicie. Vei auzi lucruri care nu se mai pot auzi, pentru că nu se mai pot spune nicăieri altunde. Vei vedea ce nu se mai poate vedea, fiindcă nu se mai arată în nici un alt loc. Şi vei înţelege taine care nu se mai pot desluşi altundeva decât acolo şi atunci.

Când te vei reîntoarce ţi se va părea că ai praf de stele pe aripi, raze în părul capului şi un nimb ceresc în jurul întregii tale fiinţe. Dar tot ce vei fi aflat acolo îţi va fi cu neputinţă a mai spune altora aici… Ci numai când te-ai mai putea reîntoarce iarăşi acolo şi aşa le-ai mai putea regăsi şi exprima. Ele nu sunt întregi şi posibile decât acolo.

Pentru Istorie, mergi la Curtea de Argeş, la Mărăşeşti, la Putna, la Ţebea, la Cetatea Albei Iulii…
Acolo, între ruini şi morminte, vei regăsi aceleaşi dimensiuni divine ca pe Caraiman, ca pe Retezat, ca pe Ceahlău, dar, de data asta, retrospectiv.
Copleşit de măreţia uriaşului Trecut, tăcerea morţilor divini, ca şi a munţilor divini, îţi va transfigura întreagă fiinţa ta, te va elibera de tine însuţi şi te va dedubla, transpunându-te în lumea umbrelor strălucitoare din întunericul lor de prea multă lumină… Şi te vei simţi iarăşi, pentru atunci şi pentru acolo, întocmai ca unul dintre ai lor, adică etern şi infinit. Umbrele strălucite din întuneric îţi vor vorbi şi ele ca şi cele din lumină, spunându-ţi aceleaşi adevăruri, aceleaşi taine şi realităţi veşnice, pentru care nu-s, iarăşi, aici nici dimensiuni, nici cuvinte şi nici comparaţii… Şi vei dori din ce în ce tot mai dureros şi mai fermecat, să te întorci printre ele tot mai des – şi să revii dintre ele tot mai rar. Până când, odată, vei rămâne definitiv şi total acolo unde se întâlnesc aceste două dimensiuni unice, prefăcându-se una şi pentru totdeauna.
Căci Munţii şi Istoria s-au îmbrăţişat şi s-au înveşnicit desăvârşit şi definitiv în Golgota.
Acolo să ne înveşnicim şi noi – şi eu, şi tu, şi toţi. Fiindcă numai Acolo este unica şi eterna noastră regăsire şi integrare – stropi întorşi în Izvorul şi Oceanul în care am fost zămisliţi.