Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
„Răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejde. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ne-a fost dat“ (Romani 5 4-5).
Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate, mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
– Ce ai, frate, de eşti atât de trist? – îl întrebă cel bătrân.
– Sunt tare amărât, frate! – răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac, frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare… Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare…
– Bine, frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi să ai răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: „Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri…”
– Stai, frate, opreşte-te – strigă tânărul – nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
– Dar n-ai citit, frate, ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8).
Dacă vrem să avem o cunună ca a Lui, trebuie să şi ducem o luptă ca a Lui.
Nădejdea aceasta nu înşală
Înainte de a veni noi la Domnul Iisus şi de a primi nădejdea iertării, nădejdea ajutorului şi nădejdea mântuirii Lui, ceea ce ne-a zdrobit cel mai greu şi cel mai adesea inima erau nădejdile noastre înşelate.
Câte nădejdi ne pusesem în oameni, în împrejurări, în bunuri lumeşti, toate ne fuseseră înşelate şi înşelătoare.
Ne-au înşelat prietenii, prin nesinceritatea lor.
Ne-au înşelat vecinii, colegii, rudeniile, fiecare urmărind un scop cu noi sau de la noi.
Ne-au înşelat poate soţul, soţia, fratele…
Ne-au înşelat ispitele, promiţându-ne fericirea în schimbul păcatului.
Ne-au înşelat banii şi avuţiile, promiţându-ne mulţumirea în schimbul luptelor, alergărilor, zbuciumului pentru a le dobândi cu orice preţ, în orice fel, pe orice căi – iar când am ajuns să le avem, am aflat ce gust amar şi ce chin apăsător aduc aceste nădejdi înşelătoare, atât pentru trupul, cât şi pentru sufletul nostru.
Sătui şi deznădăjduiţi, am căzut la picioarele Crucii lui Iisus… Şi ce minune s-a produs în noi! Ce schimbare s-a făcut în toată fiinţa noastră şi ce înnoire dumnezeiască am simţit dintr-o dată!
O nădejde luminoasă a alungat deodată din inima noastră toate amarele noastre nădejdi înşelate. Ca o mătură cerească, această nădejde fericită a aruncat afară din noi toate cioburile şi rămăşiţele iluziilor lumeşti sparte şi răvăşite.
Iar, în locul lor, casa inimii noastre – curăţată şi vindecată de toate aceste dureroase lovituri – s-a umplut cu soarele puternic şi calm al unei nădejdi sigure, luminoase şi veşnice. Dragostea lui Dumnezeu se turna în inima noastră ca un fluviu puternic şi îmbelşugat, prin Duhul Sfânt.
Şi toate înşelătoarele şuviţe ale iubirilor lumeşti, ale iubirii de prieteni, sau de avere, sau de plăceri şi ispite, au fost înlăturate, acoperite, anulate de revărsarea acelei iubiri dumnezeieşti strălucite şi îndestulătoare.
O, ce siguranţă ne-a adus nădejdea aceasta în toată fiinţa noastră! Ce bucurie şi ce despăgubire nemăsurată! Ce îmbelşugată este revărsarea ei peste toate câmpiile noastre atât de însetate şi uscate până atunci!
Nici un mijloc prin care am încercat a ne arăta bucuria dobândirii acestei stări nu-l socotim îndeajuns. Nici un cuvânt nu l simţim destul de cuprinzător. Nici o rugăciune îndeajuns de întreagă. Nici o cântare îndeajuns de frumoasă. Nici o mulţumire îndeajuns de îndatorată.
Bucuria posesiunii unei astfel de nădejdi este nespus mai mare şi mai recunoscătoare decât toate mijloacele noastre prin care ne-am putea arăta aceasta faţă de Dumnezeu.
Iată, în bucuria asta stau taina râvnei noastre pentru Hristos şi toată osteneala noastră în a-L vesti pe El şi altor semeni ai noştri.
Fericirea adevărată nu se simte niciodată bine singură. Ea doreşte mereu ca toţi să se împărtăşească din ea. Credinciosul fericit, care a aflat nădejdea lui Hristos, nu are altă dorinţă decât să-i facă şi pe ceilalţi semeni ai săi să vină să afle şi ei această stare de har.
O păsărică nu stă să mănânce singură când a aflat o grămadă de grăunţe, ci se duce cu grabă şi cu bucurie să cheme şi pe celelalte, să mănânce şi ele. Numai atunci poate mânca şi ea fericită, când se bucură toate semenele ei.
O albină, când dă de un câmp cu flori încărcate de polen, nu rămâne să se îndoape singură, ci mai întâi se duce şi dă de ştire şi stupului ei, pentru ca şi celelalte surori ale ei să vină la masa bucuriei îmbelşugate.
Aşa este şi sufletul credincios care a aflat nădejdea ce nu înşală.
Căci vai de trântorul care s-ar îndopa numai el singur!…