Cel mai mare păcat este acela de a nu te mulţumi cu ceea ce ţi se dă de la Dumnezeu cu dreptate şi cinstit. Toate păcatele vin din această nemulţumire. Diavolul numai atunci vine să-ţi îmbie ispita, când eşti flămând… El ştie ce repede cade cel biruit de foame. Dar mai bine mori flămând la uşa lui Dumnezeu decât să te saturi de la masa diavolului.
Vreau mai bine să mănânc o pâine uscată şi amară, dar din mâna lui Dumnezeu decât un cozonac dulce din mâna lui satana. Mai bine să mă sting uscat de foame şi de sete la uşa neprihănirii decât să mă veselesc la masa păcatului. Fiindcă Dumnezeu mă poate învia iarăşi dacă mor pentru El, dar păcatul mă ucide pe totdeauna şi pe veci dacă mă robesc lui. (…)
Ce cumplit a ajuns astăzi acest creştinism fără Hristos, fiindcă oamenii s-au obişnuit să se mulţumească numai cu o religie şi nu mai au nevoie de Dumnezeu! Religia se mulţumeşte cu banul omului sau cu vorba lui şi nu mai are nevoie de sufletul său. Iar omul dă bucuros orice, numai să nu-şi dea inima sa. Dumnezeu însă îi cere inima. De aceea omul vine aşa de greu la Dumnezeu, dar merge uşor la orice religie.
La naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au cântat mulţi, iar la moartea Lui au plâns puţini. Pentru că a cânta este foarte uşor, pe când a plânge este foarte greu.
Cei ce văd numai cele ce se văd sunt nişte orbi. Cei ce trăiesc numai viaţa trupească sunt nişte morţi. Cei ce aud numai cuvintele sunt nişte surzi. Cei ce umblă numai cu picioarele sunt nişte ologi. Şi cei ce se îmbrăţişează numai cu trupul sunt numai nişte animale.
(…) Creştin devii în clipa când te naşti din nou, din apă şi din Duhul Sfânt, prin Taina Sfântului Botez. Dar naşterea din nou a omului conştient de păcatele sale este naştere din nou, nu numai botez. Apa naşterii din nou pentru acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi lacrimile de pocăinţă, nu apa pământească. Şi singură naşterea din nou dă făptura duhovnicească cu care moştenim împărăţia lui Dumnezeu. Iar naştere din Duhul Sfânt este numai aceea care are roadele Duhului Sfânt şi dovada Lui prin trăire, nu prin vorbe lăudăroase şi goale.
Cât ţine ispita, atâta trebuie să ţină şi lupta noastră cu ea. Şi cât ţine lupta aceasta, atâta trebuie să ţină şi rugăciunea noastră, postul nostru şi vegherea noastră. Nici lupta fără rugăciune, nici rugăciunea fără luptă nu pot birui. Numai amândouă aduc biruinţa sigură.
Să ne rugăm puternic şi neîncetat unul pentru altul. Când ştim că cineva se roagă pentru noi, avem cea mai mare putere în luptele noastre şi cel mai frumos spor în munca noastră. Biruinţa se câştigă mai întâi în rugăciune şi apoi în lupta cu vrăjmaşul şi cu ispita.
Magii şi-au ridicat ochii în sus şi apoi au aflat drumul pe care îl pierduseră. Când pierzi calea Domnului, când pierzi drumul cel bun, ridică-ţi ochii în sus, prin rugăciune, şi o vei afla iarăşi.
Nimeni nu-I poate cere lui Dumnezeu atât de mult cât El să nu-i poată face, numai dacă rugăciunea prin care cere aceasta este plină de atâta credinţă ca să merite cât cere.
Cele mai multe rugăciuni spre Dumnezeu nu sunt de cerere, ci de laudă şi de mulţumire. Aceasta este dovada că Dumnezeu ne dă tot ce avem nevoie chiar mai înainte de a-I cere sau îndată după ce I-am cerut.
Tot ce ni se pare că avem nu este al nostru, ci este bunul lui Dumnezeu. Numai cele ce suntem gata să le dăm altora – din aceste bunuri care sunt ale lui Dumnezeu, dar pe care le stăpânim noi – acelea devin cu adevărat ale noastre. În veşnicie vom avea numai ceea ce am dat altora fără să aşteptăm nimic în schimb.
Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns (fragmente din capitolul Adevărata preţuire)