Traian Dorz, Hristos – viţa vieţii noastre
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ (Ioan 15, 13)
Dragostea adevărată este totdeauna mare, în toate faptele ei.
Dragostea adevărată nu poate fi decât mare: când nu este mare, nu este nicicum.
Dragostea adevărată este atât de mare, că în ea încap toate celelalte virtuţi, oricât de multe şi de mari ar fi ele.
Dar dragostea noastră omenească, oricât de mare ar fi, nu este totuşi cea mai mare.
Dragostea cea mai mare a fost şi este numai a lui Dumnezeu.
Căci numai El i-a putut iubi pe toţi oamenii şi i-a putut iubi atât de mult pe toţi, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca nimeni dintre ei să nu piară, ci oricine va crede în El să fie mântuit şi să aibă viaţa veşnică (In 3, 16).
Noi nu putem iubi pe toţi oamenii. Şi nu-i putem iubi chiar pe toţi atât de mult, încât pentru oricare dintre ei să putem face jertfa cea mai mare cu putinţă pe pământ. Dacă iubim, îi iubim numai pe unii, şi nu pe toţi. Nici în cea mai mare măsură. Şi nu până la sfârşit cu aceeaşi putere.
Iată cât poate chiar o iubire mare, chiar o inimă mare, omenească. Preţul după care se măsoară iubirea adevărată este numai viaţa: după câtă viaţă îţi dai pentru cel pe care-l iubeşti se vede măsura în care îl iubeşti cu adevărat.
Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi, a spus Domnul.
Taina cea binecuvântată a dragostei este că ea n-are duşmani. Ea are numai prieteni.
Căci pentru duşmani nu-ţi poţi da viaţa, dar pentru prieteni poţi.
De aceea, mai înainte, dragostea şi-i socoteşte pe toţi prieteni, apoi poate fi în stare să-şi dea viaţa pentru toţi.
Dacă nu-i poate socoti aşa, nu poate nici să-şi dea nimic.
Dacă pe Dumnezeu nu-L socoteşti Prieten iubit, nici nu-ţi poţi da pentru El nimic din viaţa ta.
Nu poţi da atunci pentru Dumnezeu nici din timpul tău, pentru rugăciunea ta. Nici din lacrimile tale, nici din suferinţa ta.
Nu poţi da nici din buzunarul tău pentru săraci şi pentru Biserică.
Nu poţi da nici din glasul tău, nici din lauda ta pentru Hristos.
Nu poţi da nici din condeiul tău, nici din inspiraţia ta, nici din gândurile şi din cuvintele inimii tale, nimic pentru binele şi mântuirea nimănui, dacă mai întâi nu ai ajuns să-i socoteşti pe toţi semenii tăi, care au nevoie de tine, prieteni sau fraţi iubiţi şi legaţi de sufletul tău.
Până când vedem în jurul nostru numai vrăjmaşi, nu vom fi în stare să dăm nimic bun pentru nimeni, nici din viaţa noastră, nici din tot ce avem noi.
Până când ne vom iubi în chip satanic numai pe noi înşine, nu vom căuta niciodată decât folosul nostru.
Oricâtă durere şi pagubă ar avea alţii din pricina aceasta, nouă nu ne va păsa de asta.
Dar când ajungem să fim ai lui Hristos şi să avem Duhul Lui în noi, atunci privim la toţi oamenii cu alţi ochi… cu ochiul lui Hristos.
Atunci nu vom avea nici duşmani, nici străini, nici indiferenţi pe nimeni…
Atunci cu o căldură iubitoare îi învăţăm pe toţi, toată priceperea noastră curată o vom folosi ca să găsim căile cele mai bune şi mijloacele cele mai potrivite de a ne apropia de sufletele lor, spre a le apropia de Hristos.
Aşa cum şi Domnul a folosit faţă de noi atâtea căi, atâta timp, atâta răbdare, atâtea mijloace, până când am ajuns să-I înţelegem glasul şi să-I simţim iubirea.
Dragă suflete credincios…
Dacă nu poţi suferi totul, nădăjdui totul, acoperi totul, crede totul şi face totul pentru semenii tăi, nu băga de vină nimănui, ci numai ţie.
Singura vină este că n-ai o adevărată şi mare iubire în inima ta. Căci dacă ar fi aceasta, ai putea.
Cu gândul la Hristos şi pentru dragostea Lui, ai putea să te faci tuturor totul.
La aceasta să mă lupt şi eu neîncetat şi să te lupţi şi tu să ajungem. Şi pentru aceasta să mă rog şi eu şi să te rogi şi tu; să ne străduim neîncetat.
O, cât de fericiţi suntem în clipa cercetării, în care reuşim să fim aproape de starea aceasta!
Să o dorim şi să o cerem mereu!
Slavă veşnică Ţie, Iisuse Doamne, Izvorul şi Soarele veşnic viu şi aprins al Celei mai mari Iubiri!
Din Tine şi prin Tine avem şi noi puterea neobişnuită a unei iubiri care nu de pe pământ vine, dar pe pământ trebuie să se arate, faţă de oricine ne-ai spus Tu şi până unde ne-ai spus Tu.
La Tine şi prin Tine învăţăm cum să-i privim pe toţi semenii noştri, socotindu-ni-i prieteni şi fraţi, spre a-i putea iubi şi învrednici de toată căldura şi lumina din inima noastră, până unde ne înveţi Tu.
Binecuvântează, Te rugăm, şi înmulţeşte mereu sufletele care pot avea şi păstra totdeauna o astfel de dragoste pe pământ. Şi ajută-ne s-o merităm.
Binecuvântează-i şi înmulţeşte-i, Doamne, mereu pe acei care, în vremurile noastre pline de un astfel de feroce şi păgânesc egoism, ce îi nefericeşte pe toţi oamenii, propovăduiesc dragostea binefăcătoare de fraţi şi de semeni, singura care îi mai poate ferici pe oameni, în Numele Tău.
Şi pe acei care o înţeleg şi o primesc, nu o resping şi o pierd.
Amin.