Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă.

…Uneori, când sufletul ne este abătut, am dori moartea. A muri este simplu şi uşor; dar eşti pregătit să mori? Aminteşte-ţi că după moarte vine judecata (cf. Evrei 9,27). Tu nu eşti pregătit să mori, şi dacă moartea vine la tine, tremuri de groază. De aceea nu vorbi! Nu zice: “Mai bine ar fi pentru mine să mor!”, ci zi mai degrabă: “Cum aş putea să mă pregătesc să mor creştineşte?”. Prin credinţă, prin fapte bune, suportând curajos necazurile şi suferinţele ce vin, pentru ca să putem primi moartea fără teamă, fără ruşine, liniştit, nu ca pe o lege dură a naturii, ci ca pe o invitaţie tandră a Tatălui Ceresc, sfântă şi fericită în Împărăţia veşnică. Aminteşte-ţi de acel bătrân care, încărcat de o sarcină apăsătoare, îşi chema moartea; când ea i se înfăţişă, el refuză să moară şi preferă să continue să-şi poarte greutatea.