de Traian Dorz
Suferinţă…
crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa,
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.
Suferinţă, soră scumpă
ce mă porţi de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învăţat ca umbre
şi-amăgire, şi ispită
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.
Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertării,
şi iubirea ei fierbinte,
şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.
Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
gura, tu mi-ai pus să cânte,
mâna, tu mi-ai pus să scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune,
fericit cu ele Chipul Domnului să-l încunune.
Suferinţă, suferinţă,
astăzi când spre ceru-albastru,
pe-a’ recunoştinţei aripi,
zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să mă facă să-ţi ştiu preţul
şi frumseţea,
suferinţă!…