Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Avram Iancu (Bihor) – noiembrie 1981
… În Evanghelia de astăzi se vorbeşte despre mântuirea unei fetiţe. Se vorbeşte despre un tată care s-a dus la Domnul şi L-a rugat pentru copilă. Câte mame, câţi taţi se mai duc azi la Domnul ca să se roage pentru copiii lor ca să vină Domnul să-i vindece, ca să nu moară şi ca să nu se piardă?
Copiii noştri, ai celor mai mulţi, merg la osândă, merg la păcat, merg la iad. Că balul şi păcatul, şi distracţiile lumeşti, şi felul deşert de vieţuire în care se trăieşte cu grămada – şi acum şi alte dăţi – sunt drumul sigur spre iad şi spre osândă.
Care tată se duce cu lacrimi la Domnul, să strige şi să-L roage pentru copilul său?
Care mamă, alarmată şi îngrozită de pierderea copilului său, strigă către Domnul: „Doamne, nu-l lăsa să moară!”?
Mai vorbeam şi astăzi şi am mai vorbit şi în alte dăţi… Mama se duce la biserică, se duce la adunare, dar înainte îşi pregăteşte fiica şi o trimite la joc, la bal… O trimite la păcat, o trimite la pierzare, o trimite la foc, o trimite la moarte, o trimite la iad… Gândiţi-vă ce faceţi şi ce răspundere aveţi înaintea lui Dumnezeu pentru copii. Unde ne sunt copiii noştri? Unde sunt fiii noştri? De ce în adunările noastre sunt numai bătrâni? De ce de cele mai multe ori la biserică merg numai bătrâni? Unde sunt ceilalţi?
Vine Domnul. Cuvântul Său este adevărat. Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi şi va despărţi pe fiii oamenilor cum desparte păstorul oile de capre. Şi va zice celor de la stânga: „Duceţi-vă, blestemaţilor…”; dar le va zice şi celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu!”…
Dacă între cei de-a dreapta va fi mama sau tata… iar între cei de-a stânga vor fi copiii… ce mântuire va fi aceea pentru mama sau pentru tatăl care se mântuieşte pe el şi caută mântuirea lui, dar nu caută mântuirea copilului şi nu plânge şi nu-l roagă şi nu-i sărută picioarele, numai să-l aducă la Dumnezeu şi să nu-şi piardă sufletul şi să nu-l arunce în focul veşnic?
Un tată vine astăzi la Iisus!… Normal, trebuia să vină mama, căci mama are cea mai mare răspundere în familie. Dacă mama e bună, buni vor creşte şi copiii. Dacă mama e rea, poate să fie tatăl cât de bun, mama poate să nimicească nu numai liniştea familiei, ci şi viaţa copiilor ei.
Mama va răspunde în faţa lui Dumnezeu, în primul rând, pentru mântuirea sau pentru pierzarea copiilor ei. Gândiţi-vă la aceasta, mamelor! Şi, până se mai poate, căutaţi să vă salvaţi copiii.
Un tată se duce la Iisus şi-I spune: „Învăţătorule, fiica mea”… De câte ori am strigat noi către Domnul: „Doamne Iisuse, fiul meu, fiica mea… Ajută-mă să-i pot ajuta să se întoarcă la Tine! Nu mă lăsa să-i las să se ducă la osândă şi la pierzare!”…
Să ţinem minte din ziua de astăzi şi din Evanghelia de astăzi datoria noastră de părinţi: să nu-i lăsăm pe copiii noştri, să nu-i lăsăm în foc. De la copii, să mergem la Domnul. De la Domnul, să mergem la copii. Până când Îl vom putea apropia pe Hristos de copiii noştri şi pe copiii noştri de Hristos.
În felul acesta şi numai atunci să fim fericiţi şi bucuroşi, când vom vedea că şi copiii noştri au venit la Domnul. Când vom vedea şi în mijlocul familiei noastre cum Hristos a făcut minunea vindecării şi mântuirii celui bolnav. Să stăruim până-i aducem la Domnul. Cu lacrimi să stăruim, cu rugăciunea stăruitoare, pentru copiii noştri la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu totdeauna încununează stăruinţa aceasta şi râvna aceasta şi cu răsplată fericită, şi cu înviere din morţi.
Nu-i lăsaţi pe copii! Nu vă lăsaţi copiii să meargă la osândă! Nu-ţi pune liniştit capul pe pernă până ştii că copilul tău sau fata ta nu este adusă la Domnul şi nu a căzut la picioarele Lui, ca să capete mântuirea.
Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus şi se spun în Evanghelia de astăzi şi în toate aceste Evanghelii, să înţelegem dorinţa mântuirii. Dorinţa mântuirii şi calea mântuirii pentru fiecare este naşterea din nou.
Prin naşterea din nou are loc o moarte şi o înviere. Moare omul cel vechi şi învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupeşte pentru lumea aceasta, tot aşa trebuie să ne naştem şi duhovniceşte pentru lumea viitoare, pentru viaţa veşnică.
Nu poţi niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îţi spui cele mai frumoase predici şi sfaturi la un pom sălbatic şi-i arăţi ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică şi nu se altoieşte firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.
Asta este ceea ce trebuie să fie şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puţin, dacă am face rău mai puţin şi dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viaţa noastră nu vine naşterea din nou.
E rău că oamenii sunt beţivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuşi, că sunt răi – dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naşte din nou n ar mai fi aşa…
E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări şi dezbinări, şi oameni fireşti, şi lumeşti, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt aşa. De aceea, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul şi să aibă viaţa veşnică, trebuie să se nască din nou.
La Ioan capitolul 3 se vorbeşte despre această naştere din nou. Cei mai mulţi cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naşti din apă şi din duh… N-a avut în vedere apa asta moartă, lumească. Ci a avut în vedere Apa cea Vie, Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune la Ioan capitolul 4, când i-a zis samaritencii: „Apa pe care o dau Eu, aceea este altă apă. Oricine bea din apa asta de la fântână, pe care o scoţi tu acum, iarăşi va înseta. Dar cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”. Şi apa aceea, i-a spus Mântuitorul că trebuie să o aibă în viaţa lui, împreună cu Duhul, acela care trebuie să se nască din nou.
Nu despere Botez e vorba la Ioan capitolul 3, ci despre naşterea din nou. Şi naşterea din nou nu-i Botezul.
Naşterea din nou e naşterea din nou! A spus aici un frate care a vorbit mai înainte despre un Sfânt Părinte că a spus: „Nu există decât o singură pocăinţă!”… Aceea e pocăinţa naşterii din nou. Între cele şapte Taine ale Bisericii este şi Taina Pocăinţei. Taina Pocăinţei este naşterea din nou, care se petrece o dată pentru totdeauna în viaţa celui credincios. Şi începe în clipa când omul îşi dă seama, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi cade la picioarele Mântuitorului Hristos, îi pare rău pentru păcatele pe care le-a făcut şi, din toată inima, cere iertare Domnului. Şi atunci Sângele lui Hristos îl curăţeşte de orice păcate, îi şterge păcatele pentru totdeauna şi el trăieşte apoi ca un om nou, căci omul cel vechi a murit.
Aduce roade ca şi un pom altoit, nu ca un pom sălbatic.
Pentru că în viaţa lui s-a produs acel proces al altoirii, proces care l-a schimbat dintr-o dată nu numai în rodul lui, ci şi în coaja lui, şi în forma lui. Şi în lucrurile din afară, nu numai în cele din lăuntru. Se vede schimbarea naşterii din nou într-un om cu adevărat altoit, născut din nou, pocăit.
De aceea, dragii mei şi scumpii mei, să ţinem seama de aceste adevăruri şi cei care nu s-au întors încă la Domnul, acei care nu s-au născut încă din nou… Cel în viaţa căruia nu s-a tăiat încă firea cea veche şi nu s-a altoit firea cea nouă, de a fi un om duhovnicesc, acela nu are mântuirea.
Faptul că cineva mai merge la biserică şi că, din Paşti în Crăciun, mai face câte-o mărturisire de formă şi o Împărtăşanie la fel… fără întoarcere adevărată, fără o naştere din nou adevărată… nu este nici un avantaj duhovnicesc pentru nimeni: nici pentru om, nici pentru Dumnezeu.
Adevărata creştere duhovnicească o face nu acela care o spune de formă şi numai din gură: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Dumnezeu…”. Nu acela face dovada credinţei lui, cel care mărturiseşte doar atât; ci acela care cade din toată inima zdrobit la picioarele Mântuitorului şi se hotărăşte pentru Domnul, şi începe o viaţă nouă cu El. Acela care trăieşte cu adevărat Taina Naşterii din nou şi a Pocăinţei şi devine un om nou şi o făptură nouă… Numai acela are drept la Împărăţia lui Dumnezeu.
În atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este scris acest lucru… În Ioan capitolul 1, chiar în Evanghelia de Paşti, se citeşte aşa: „La ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit… Dar tuturor celor ce L-au primit (adică numai acelora care L-au primit şi cred în Numele Lui) le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din carne, nici din voia firii pământeşti, nici din voia firii vreunui om, ci născuţi din Dumnezeu”.
Le-a dat dreptul, prin Botez, să se facă, prin pocăinţă, copii ai lui Dumnezeu – născuţi nu din carne, nici din firea pământească, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Dar numai acelora li s-a dat acest drept, care se fac, care ajung să se facă copii ai lui Dumnezeu!
Dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu îl avem toţi, dar de fapt devin numai aceia care, prin Taina Pocăinţei adevărate, una şi pentru totdeauna, s-au născut din nou şi au devenit făpturi noi, oameni noi, credincioşi adevăraţi, ascultători de Dumnezeu şi trăitori după Cuvântul şi după voia Domnului.
Noi Îi mulţumim din toată inima lui Dumnezeu pentru că noi credem şi socotim că, dacă la ceasul acesta ne aflăm aici, în viaţa noastră am făcut pasul hotărârii şi legământului Domnului. Am făcut pasul naşterii din nou şi acum trebuie să trăim numai în lumina lui Dumnezeu, în această trăire şi în această viaţă duhovnicească, oameni noi şi ascultători de voia lui Dumnezeu.
Duhul şi Harul lui Dumnezeu să facă acest lucru, pentru că numai în felul acesta se poate nădăjdui şi se poate crede, şi se poate aştepta că se dobândeşte Împărăţia lui Dumnezeu. Tot Cuvântul lui Dumnezeu spune acest lucru şi fericit este acela care crede şi face voia lui Dumnezeu.
Noi Îi mulţumim Domnului din toată inima pentru că ne-a dat bucuria aceasta de a ne vedea unii cu alţii. Dorim din toată inima şi Îl rugăm pe Domnul să nu ne fie această întâlnire ultima de pe pământ. Şi să ne mai rânduiască Domnul astfel de bucurii, pentru că toţi avem nevoie să ne îmbărbătăm şi să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune.
Luptele şi necazurile, şi ispitele şi în trupul nostru, şi în familiile noastre, şi în locurile unde stăm fiecare ne împing şi ne aduc trebuinţa să ne întărim şi să ne mângâiem unii pe alţii, să ne îndemnăm unii pe aţii, să ne ajutăm pe cale.
Prilejuri de acestea însă nu avem decât în adunare cu fraţii, la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi la părtăşia rugăciunii şi a cântării împreună. Umblăm printre oameni, de multe ori suntem înconjuraţi de mari mulţimi şi totuşi suntem singuri, pentru că între toţi cei între care eşti nu simţi pe niciunul apropiat de tine.
De multe ori în propria ta familie eşti un străin!…
Cele mai adânci gânduri şi dorinţe pe care le ai şi pe care ai nevoie să ţi le împărtăşeşti, simţi că n-ai cui, că nu poţi să le spui oricui. Ci numai unora, şi foarte rar: printre fraţi, acolo unde Duhul lui Dumnezeu ne strânge pe toţi şi ne face, prin credinţă şi prin rugăciune, să simţim că ne putem dezlega sufletele şi să simţim că ne putem descărca inimile noastre unii altora, în aceeaşi rugăciune şi în aceeaşi părtăşie înaintea lui Dumnezeu.
De aceea iubim adunarea, de aceea-i căutăm pe fraţi, de aceea alergăm unde ştim că fraţii se adună. Că, unde Domnul este în mijlocul lor, puterea Lui, Harul Lui, Lumina Lui ne întâlnesc şi ne bucură. De la o adunare totdeauna te întorci mai luminat, mai întărit, mai mângâiat. Te duci bolnav uneori şi te întorci sănătos. Te duci flămând şi nu-ţi mai lipseşte nimic. Te duci obosit şi te întorci parcă odihnit.
Nu-ţi mai lipseşte nimic, pentru că Duhul Domnului şi Puterea Lui umple şi trebuinţele trupeşti, nu numai pe cele sufleteşti. De aceea, iubiţi pe Domnul, hotărâţi-vă pentru El şi mai mult şi căutaţi cu toată dragostea şi cu toată bucuria adunările frăţeşti.
Mulţumim din toată inima pentru această zi.
Mulţumim din toată inima pentru copilaşul nou-născut şi ne rugăm pentru fericirea lui şi a părinţilor lui, a fraţilor şi surorilor şi trupeşti, şi sufleteşti din satul acesta şi din împrejurimi, pe care Dumnezeu ne-a făcut bucuria să-i vedem pe unii, mai ales, pentru prima dată şi poate pentru ultima oară în viaţa aceasta pământească. Viaţa nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toţi.
Dar noi trăim în nădejdea fericită a vieţii veşnice!
Ştim că după ce se desface cortul acesta al trupului nostru vom fi îmbrăcaţi în trupul celălalt, care nu mai moare, nu mai îmbătrâneşte, nu mai suferă.
În nădejdea aceasta sfântă, ne rugăm Domnului să ne întărească pe toţi, să ne ajute, să ne păzească.
Şi, după ce vom pleca de aici fiecare acolo unde ne-a trimis Dumnezeu să lucrăm, să ne ducem crucea fiecare, să nu uităm niciodată binecuvântările primite de la Domnul Iisus, îndemnurile primite şi în adunarea aceasta şi să căutăm să trăim tot Cuvântul lui Dumnezeu din inima noastră.
Pentru ca la capătul vieţii noastre de pe pământ să ne mai revedem odată în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde sunt mai multe „lăcaşuri pregătite” de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru scump.
Dar noi, cei care am avut acelaşi Duh, aceeaşi dragoste, aceeaşi dorinţă, dorim şi ne rugăm Domnului ca să fim şi acolo împreună; şi astfel, desăvârşit şi veşnic, să-L slăvim pe Domnul, Cel care ne-a mântuit şi care încă de pe pământul acesta ne-a pregătit fericirea vieţii veşnice.
Domnul să ne facă parte de ea şi să ne ajute să luptăm pentru ea, să lucrăm pentru ea din toată inima, fără să ne pară rău de nimic din ce trebuie să jertfim, pentru că ceea ce ne dă Domnul este de mii de ori mai mult şi mai scump, şi mai de preţ decât toate la un loc, cele ce le dăm noi pentru El şi Împărăţia Lui.
Domnul să ne dea puterea aceasta şi să ne ajute să-L putem slăvi şi iubi pe Domnul Dumnezeul nostru până în veci de veci. Amin.
Slăvit să fie Domnul!