[Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

… Odată, când Mântuitorul a vrut să-i încerce pe ucenicii Săi şi să vadă ce dragoste au ei faţă de El, era într-o seară. Şi i-a trimis să se suie într-o luntre şi să treacă de cealaltă margine a mării. El, zice, S-a dus în munte, să Se roage. Ucenicii au făcut un lucru atunci pe care şi noi prea adesea îl facem, dar pe care n-ar trebui să-l facem niciodată. El le-a spus: „Duceţi-vă voi pe marginea cealaltă a lacului, de partea cealaltă. Eu Mă duc în munte să Mă rog.” Ei, nici unul, n-au zis: Doamne Iisuse, nu ne trimite singuri. Dacă Tu Te duci să Te rogi, ia-ne şi pe noi, să mergem să ne rugăm cu Tine. El i-a încercat, să vadă dacă într-adevăr ei Îl iubesc atât de mult, încât nu doresc să fie nici o clipă despărţiţi de El. Şi a văzut cu tristeţe că ei au acceptat să meargă fără Iisus noaptea… pe o mare. Ce adeseori facem şi noi greşeala aceasta, pornind fără El… Şi ce s-a întâmplat cu ucenicii atunci? Abia au ajuns undeva pe mare şi s-a stârnit o furtună puternică, şi s-au stârnit nişte valuri mari şi au ajuns în primejdie de moarte. Domnul Iisus a ştiut în ce stare sunt ei. A lăsat rugăciunea şi, cu toată întristarea inimii, văzând lipsa lor de dragoste faţă de El, S-a dus El la ei, pentru că ştia în ce stare se găsesc. Şi atunci când L-au văzut venind, nu mai puteau să creadă că este El. Unii ziceau că este o nălucă şi, de frică, au ţipat. A trebuit să spună El: „Nu vă temeţi, Eu sunt! Am venit să vă scap. Voi nu v-aţi gândit la rugăciune. Nu v-aţi gândit să Mă chemaţi cu voi. Eu M-am gândit în ce stare nefericită sunteţi voi fără Mine.” De câte ori ni s-a întâmplat şi nouă aşa! Aduceţi-vă aminte de câte ori aţi fost în primejdie de moarte. Aţi trecut prin accidente, a trecut o maşină la un deget depărtare, la un fir de păr, a trebuit o fracţiune de secundă să nu vi se întâmple moartea şi nenorocirea. Nici nu vă daţi seama cum aţi scăpat. Nu ştiu, omeneşte este cu neputinţă să-mi închipui cum a fost posibilă scăparea. Şi totuşi s-a produs. De ce? A fost acolo Iisus. El, pe Care aţi uitat să-L chemaţi când v-aţi dus, a ştiut ce primejdie vă aşteaptă şi a venit acolo şi a oprit, la o fracţiune de secundă, la un fir de păr, nenorocirea şi v-a scăpat.
Iată ce-a făcut pentru noi. Pentru mine, nu vă pot spune de câte ori a făcut Dumnezeu astfel de minuni. Pentru că prin moarte am trecut, nu prin via¬ţă. Şi, dacă mai trăiesc, este numai datorită faptului că, deşi eu nu totdeauna am avut grija şi gândul, şi dorinţa, şi lacrima să-L chem: Doamne, dacă mă trimiţi acolo, nu mă trimite singur. Vino şi Tu cu noi. Dacă Tu stai aici, nu mă lăsa ca eu să plec! Ajută-mă să rămân lângă Tine, pentru că numai lângă Tine sunt sigur de viaţă, sunt sigur de mântuire, sunt sigur de ajutor, sunt sigur de izbăvire. Să nu uităm acest lucru!
Domnul Iisus e în mijlocul nostru. El doreşte să ne însoţească pe toţi, pe orice cale a vieţii noastre. Nu plecaţi fără El… Cel dintâi gând, când vă ridicaţi din pat dimineaţa, fie-vă gândul la Domnul: Doamne Iisuse, numai Tu ştii ce m-aşteaptă astăzi. Fii cu mine, însoţeşte-mă, dă-mi ajutorul şi sprijinul Tău. Dacă trebuie să trec prin accident, izbăveşte-mă. Dacă trebuie să trec printr-o operaţie grea, sprijineşte-mă. Dacă am de îndeplinit o muncă grea, ajută-mă. Dacă sunt pus într-o primejdie şi într-o situaţie grea, ruşinoasă, nefericită, izbăveşte-mă, fii Tu cu mine, pentru că în Tine mă pot bizui, că Tu eşti ajutorul meu.
Aceasta ar fi în timpul vieţii. Dar ce vom face în timpul morţii, că nu ştim în fiecare clipă la care pas, la care colţ de stradă, la care cotitură ne aşteaptă îngerul necruţător şi neîndurător al morţii, venit să-mi ceară sufletul, să-l ducă înaintea lui Dumnezeu. Pentru că viaţa nu e sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toţi. Nici tinereţea, nici puterea, nici sănătatea nu sunt o garanţie. Cei mai mulţi oameni mor tineri. Puţini ajung bătrâni. Iată că tinereţea e şi mai în primejdie de moarte decât bătrâneţea. Cu atât mai mult, fiecare dintre noi să nu uităm că singurul nostru ajutor şi izbăvitor e Dumnezeu.
Noi suntem fericiţi că, în mijlocul poporului nostru, Dumnezeu a adus această Lucrare care ne-a învăţat rugăciunea, ne-a învăţat trebuinţa cea mare a prezenţei lui Dumnezeu şi a rugăciunii de cerere şi de stăruinţă către Domnul: Doamne, nu mă lăsa să merg singur, nu mă lăsa să rămân singur. Sunt ameninţat în toate privinţele de tot felul de primejdii. Rămâi lângă mine. Rămâi lângă copilaşul meu. Rămâi lângă fratele meu. Rămâi lângă soţul meu. Rămâi lângă soţia mea. Rămâi lângă prietenul meu, pentru că Tu îi poţi apăra.
Cea mai mare şi mai sigură izbândă şi fericire pentru copiii noştri este să-i încredinţăm de la început în mâna lui Dumnezeu şi să ne trăim viaţa în aşa fel cu Dumnezeu, încât El să ne binecuvânteze urmaşii noştri, pentru că este scris: „Dumnezeu Se îndură de cei care Îl iubesc până la al miilea neam”. Şi, dacă noi ne iubim cu adevărat copiii şi ne iubim poporul, şi ne iubim urmaşii, atunci trebuie să fim credincioşi, pentru că datorită credinţei noastre Dumnezeu va mântui şi va ferici şi pe copiii noştri, şi pe copiii copiilor noştri.