Lidia Hamza
O, drumul răbdării
O, drumul răbdării-i pustiu neumblat,
Doar miriști uscate și arșițe… Știu.
Arar, urme șterse mai vezi că străbat
Prin șesul vieții arid și pustiu.
Pe drumul smeririi în față nu sînt
Nici semne, nici urme de pași ai cuiva
Căci prea e departe în zare vreun sfânt
S-arate cum ține smerenia sa.
Iar drumul iubirii cu spini e-nfundat,
Cărări tot mai multe spre altunde duc
Și tot mai deșarte iubiri am aflat
Spre care mulțimea aleargă buluc.
Aș vrea pe vreo urmă de sfânt pasul meu
Smerit să mi-l port pe-al răbdărilor drum,
Dar vânturi și arșiți nu-mi lasă, la greu,
Vreun semn să mă-ndrume spre unde sau cum.
Ci numai oprit în răscruce, privind
Uimit înspre hăul din sufletul meu,
Eu simt cum, prin rugă fierbinte șoptind,
Mă poartă pe Umerii Săi Dumnezeu.
Și-i cerul aproape aici, doar un pas.
Și numai de aur văd urme de sfinți.
Cu ochii de lacrimi spălați, mi-a rămas
Curată vederea spre-ai noștri părinți.
De-aici, de pe Umerii sfinți până-n zări,
Departe, deasupra pădurii de nori,
Se văd ale sfinților albe cărări
Cu albe-ale jertfei cunune de flori.
O, după ce treci de miriști, în loc,
Deodată în față se văd cum străbat
A’ sfinților urme și semne de foc:
Da, drumul răbdării, pe-aici, e umblat!
Și drumul smeririi e-așa luminos
De-aici de pe Umeri, când ochii ridici.
Din ele iubirea se țese frumos…
Da, drumul credinței umblat e pe-aici.
Dar cât mă va duce pe Umeri Hristos?
Când fi-va răbdării să caut făgaș,
Să știu că SMERIREA e Stâlp luminos
Pe urme de sfinți să mă facă urmaș.