O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu n-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!
De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.
De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.
Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare,
să dau oricâte despărţiri
pe-o strălucită-mbrăţişare.
De-atâta mers nedespărţit
suntem prieteni spre lumină
şi nu-i nimic neliniştit
în ceasul aşteptat să vină.
Deşi pentru-ntâlnirea ta
mă pregătesc de-atâta cale,
merg liniştit, căci numai ea
mă trece Dincolo de vale.
Dar faţa ta de var şi sloi
eu ştiu că n-am s-o văd vreodată,
că-n veci vor străluci-ntre noi
un Miel şi-o Cruce-nsângerată!
Traian Dorz