Oastea Domnului are de la Dumnezeu două mari daruri: frăţietatea şi voluntariatul. Mulţi dintre noi ne-am obişuit atât de mult cu aceste două sintagme, că nu ne mai oprim asupra sensului lor şi trecem nepăsători mai departe. Dar sunt şi mulţi oameni care rămân uimiţi de profunzimea şi de dragul cu care aceste două mari daruri ne leagă, de felul cum, în cadrul Oastei, ne considerăm noi fraţi, cum deschidem noi uşile şi inimile, şi găzduim, şi cinstim oameni faţă de care nu avem nici o legătură de rudenie sau de apropiere firească.
Sunt atât de mulţi oameni singuri pe lumea asta. Oameni răniţi de răutatea celorlalţi, oameni părăsiţi de cei dragi, oameni complexaţi de diferite neputinţe, nemângâiaţi în singurătatea lor, oameni dispreţuiţi de ceilalţi… Dar noi ne ştim unii altora nevoile, ne dorim, ne aşteptăm, ne îngăduim, ne cinstim unii pe alţii, ne bucurăm unii de alţii, ne acopeim unii pe alţii, ne purtăm poverile unii altora şi suferim unii pentru alţii. Chiar dacă uneori abia ne cunoaştem din vedere.
Frăţietatea, părtăşia frăţească, dragostea de fraţi în cadrul Oastei Domnului, este una dintre cele două respiraţii specifice ale acesteia. Cealaltă este voluntariatul. Şi frăţietatea aceasta se înfăptuieşte voluntar. Este iniţiatoare de voluntariat, cum este şi rodul acestuia. Deci, frăţietatea este inseparabilă de voluntariat şi depinde de acesta, dar îl şi determină totodată. Este un extraordinar paradox: frăţietatea nu poate fiinţa decât voluntar şi voluntariatul se dezvoltă numai în cadrul frăţietăţii. Nu-şi au rost separate. Se nasc din dragostea de Dumnezeu. Cum nu se poate ca cineva numai să inspire, fără să mai expire.
Iată ce daruri minunate avem noi!
Aceste două specificităţi au purtat Oastea Domnului spre biruinţele ei, ele i-au dat putere de viaţă, de rezistenţă în anii grei prin care a trecut. Acestea au ţinut-o. Ele sunt pentru Oastea Domnului ca cele două braţe ale lui Moise care, ţinute sus de către cele două aripi – dragostea şi lacrimile – au adus biruinţa împotriva amaleciţilor, a păcatelor.
Frăţietatea şi voluntariatul sunt pentru Oastea Domnului cele două braţe ale propriei sale cruci. Pentru că a iubi pe fraţi înseamnă a-i sluji pe fraţi, a-i respecta pe fraţi, a te încrede în fraţi, a te jertfi pentru fraţi. A suferi pentru ei sau din cauza lor. În mod voluntar. Dragostea nu există fără renunţare la sine. Ea există în măsura în care înseamnă sacrificiu, înseamnă răstignire de sine, înseamnă cruce, înseamnă iertare. Şi fiecare cruce are o singură finalitate: biruinţa. Şi Oastea Domnului a biruit cât şi-a înţeles rostul acestor două mari daruri. Când acestea şi-au pierdut din intensitate, când am reunnţat la sacrificiul nostru şi am aşteptat sacrificiul celorlalţi, s-au dus şi biruinţele. Hristosul Care ne leagă pe noi este Hristosul răstignirii, al răbdării, al îngăduinţei[1], al iertării, al dăruirii, al jertfei. Cât stăm cu umerii noştri sub acestea, avem fraţi, suntem ostaşi. Când uităm acestea însă, când le aşteptăm de la alţii, s-a dus şi frăţietatea. Şi când se diluează frăţietatea, se stinge şi voluntariatul. Şi când se sting acestea, s-a pierdut şi stindardul sub care Oastea a avut atâtea biruinţe, anume: „Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit“ (I Cor. 2, 2). Steagul nostru drag…
Aceste mari daruri de la Dumnezeu, aceste două nepreţuite arme pe care le-a primit în mod minunat Oastea Domnului, trebuie însă hrănite, întreţinute. Şi suferinţa, jertfa, e singurul leac, singurul jar care le reaprinde. Înfrângerile noastre sunt înfrângerile Oastei, căderile noastre, neputinţele noastre, sunt pierderi ale Oastei.
Să ne conştientizăm fiecare de responsabilitatea aceasta.
În rândurile Oastei Domnului a existat această frăţietate care i-a aşezat pe toţi luptătorii pe locuri egale, cu drepturi egale. Toţi avem dreptul de a lupta pentru Hristos cu toată puterea noastră, cu toate forţele, voluntar. Toţi avem dreptul de a înălţa steagul lui Iisus cel Răstignit cât mai sus. Nu contează că unul are o putere de lucru şi de luptă mai mare şi altul mai mică. Nu după aceasta suntem măsuraţi. Ci egalitatea dintre noi, acea care creează atât de minunata înfrăţire, este angajarea de bună voie, fără pretenţie de răsplată, la jugul crucii lui Hristos.
Toţi avem dreptul la jertfire! toți avem dreptul la sacrificiu!
Iată unitatea de măsură a frăţietăţii. Aceasta ne înfrăţeşte.
Nu se pot înfrăţi oameni cu diferiţi hristoşi în inimile lor. Ci numai aceia care-L poartă pe acelaşi Adevărat Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru: Cel răstignit şi înviat pentru păcatele noastre. Şi cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu cât jertfirea noastră e mai mare, cu atât suntem mai apropae de fraţii cu care ne-a unit Hristos întru jertfă. Cum fugim de jertfă, cum ne pierdem fraţii… Şi pe Domnul.
Cei care-L poartă curat pe Hristos în inimi n-au nevoie să depună eforturi pentru a se înfrăţi. Nici nu cerşesc unitatea. Hristosul din ei îi înfrăţeşte. Şi-i leagă cu legături pe care apoi nici o făcătură omenească nu le poate rupe. Atât: numai pierderea sau împuţinarea lui Hristos din inimi este aceea care rupe aceste legături, „puţinătatea sufletului şi viforul“, după cum spune Psalmistul David (Psalm 54, 8).Viforul care te prinde nepregătit… Şi ele nu se pot suda până când nu le leagă iarăşi Acelaşi Hristos, reprimit sincer şi cu pocăinţă în inimi.
Înfrăţirea aceasta are în ea sămânţă dumnezeiască. Este modul de viaţă treimic. Are gust de rai. Nu permite nimic omenesc, firesc, uşuratic. Este rodul dragostei care aduce libertatea. Nu aceea care slujeşte luişi, ci aceea care slujeşte celuilat cu iubire. Aceea care împlineşte întreaga Lege, iubind pe aproapele ca pe sine însuşi, în adevăr. Frăţietatea este darul, este roada Duhului Sfânt, pentru că întruneşte şi cuprinde în ea toate dovezile prezenţei Duhului Sfânt: dragostea, adevărul, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia, jertfelnicia, înţelegerea, dăruirea, iertarea, smerenia, dreptatea, ascultarea… împotriva cărora nu există lege (Gal. 5, 23-23), nici piedică.
O astfel de înfrăţire aveau primii creştini. Apoi ea s-a diluat, s-a risipit, cu cât s-a împuţinat Hristos în inimi, deşi mulţi ne-au tot crezut credincioşi. Când nu mai există dragoste de fraţi – din aceea care nu părtineşte, care nu judecă, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, care nu cade niciodată, care îndelung rabdă, care este binevoitoare, care toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Cor. 13, 4-8) – atunci înfrăţirea se pierde, frăţietatea se destramă. Rămâne numai masca, numai numele, care numai pretinde, fără să dea…
Deşi s-a născut atât de frumoasă în 1923, la strigarea gornistului drag, părintele Iosif Trifa, frăţietatea aceasta voluntară, aproape pe neobservate, a rămas tot mai puțină.
Ce puţini înţelegem azi aceasta!
Mă tem că noi înşine lucrăm la distorsionarea şi la asfixierea acestor mari binecuvântări cu care Dumnezeu a înzestrat Lucrarea aceasta minunată care ni L-a făcut cunoscut nouă pe Mântuitorul într-un mod atât de drag şi de dulce.
Din ce în ce mai mult libertatea pe care o aduce dragostea noastră slujeşte mai mult sinele, decât aproapele. Şi implicit dragostea de aproapele devine din ce în ce mai mult dragoste de sine. Orice face fratele ne loveşte, orice spune fratele ne întristează, orice ne-arată fratele ne doare…
Este atât de necesară o revenire la ceea ce-am ştiut cu toţii că este Lucrarea Oastei: dragoste dintâi, adică:
– frăţietatea, unitatea în Duhul lui Hristos, pentru care fratele Traian Dorz spunea că trebuie să luptăm până la sânge. Unitatea aceasta cere o mare lepădare de sine şi multă smerenie şi este de fapt un ciur foarte des cu care Dumnezeu şi-alege lucrătorii, este o aprigă luptă prin care noi ne dovedim loialitatea faţă de El şi faţă de fraţi. Ea nu este nicidecum un spectacol sau o paradă, sau ceva de pus în vitrină, numai ca să vadă alţii că suntem uniţi.
şi voluntariatul. Care a pus duh de viaţă în tot ce era formă, prin dăruirea totală în slujba lui Hristos, din dragoste de Dumnezeu şi de fraţi. Roadele lui se aleg ca untdelemnul din apă. Ferice de cel veghetor!
Aceasta cere însă o renaştere a spiritului de responsabilitate faţă de ceea ce defineşte, dă nume şi fiinţă Lucrării Oastei Domnului: specificul ei, căruia mulţi nu-i mai ştim decât numele, nu şi semnificaţia.

Lidia HAMZA


[1] Îngăduinţă a slăbiciunilor, a neputinţelor, nu a învăţăturilor greşite.

One Comments

  • avaelias 2011/10/23

    Ma declar incantat si profund miscat de frumoasele ganduri despre fratietate si voluntariat,mai ales pentru fatul ca “aceste două mari daruri ne leagă, de felul cum, în cadrul Oastei, ne considerăm noi fraţi, cum deschidem noi uşile şi inimile, şi găzduim, şi cinstim oameni faţă de care nu avem nici o legătură de rudenie sau de apropiere firească.”Aceste simtamine nu le poate intelege decat cei ce le-au trait,pentru ceilalti nu sunt decat vorbe goale,asta si pentru ca, date fiind conditiile de astazi putini dintre frati sunt pusi in situatia sa ceara gzduire si hrana de la oameni necunoscuti,dar care se dovedesc sufleteste mult mai deschisi,mai sinceri si mai apropiati decat propriile rudenii trupesti (frati,surori,etc.) Faptul ca astazi ne urcam in autoturisme si o stergem din loc imediat dupa adunare,duce inevitabil la raceala ,izolare si indiferenta,nemaiavand timp sa traim partasia frateasca,sa ne deschidem sufletul,cu alte cuvinte cum am auzit de multe ori pe un frate sa fim si prieteni nu numai frati.Astazi vedem de multe ori nu simtaminte de fratietate ci de superoritate,de aceea noi ii ignoram pe ceilalti,nu tinem seama de opiniile lor,nu ne intereseaza decat parerea noastra ca si cum am avea monopolul adevarului,ca si cum uitam ca din “gura pruncilor ai primit lauda” ceea ce ne face sau ar trebui sa ne faca sa intelegem ca oricare frate este important nu pentru ceea ce se considera a fi, ci pentru ceea ce spune si face potrivit tezaurului duhovnicesc al Oastei.Cand Par. Iosif afirma ca fara voluntariat Oastea nu mai e Oaste,dovedeste inspiratia Duhului Sfant,fiindca astazi ,fenomenul de izolare indus cu buna stiinta,de catre cei ce s-au erijat in coducatori,face ca tot mai vizibil sa se observe stingerea voluntariatului ,asteptandu-se comanda de undeva de sus.De aceea in adunari sunt vizibil doar o mana de oameni pentru ca nu mai functioneaza voluntariatul care sa primeneasca cadrele,sa vina cu prospetime duhovniceasca,ci se constata aplatizarea ideilor,comportamentelor si rigidizarea fie intr-o manifestare ultraformalista fie sectara cu o anume coloratura ortodoxa ca sa dea bine la imagine.Este oare o intamplare faptul ca Oastea are un singur si ultim congres sau adunare generala desi Intemeietorul ei dorea ca in fiecare an sa se tina un congres al Oastei pentru o dezbatere generala a problemelor aparute.Cine se teme sa se consulte cu fratii raspunzatori din toata tara? Cine are interesul sa ne farmitam si sa ne dezbimam in partide? CINE ARE ACESTE INTERESE SE POATE VEDEA CU OCHIUL LIBER , sunt aceea care au in mainile lor cele doua publicatii de stanga si de dreapta si care nu doresc unitatea Fratietatii Oastei si care fug de voluntariat.
    Pr. Ilie Dragsan –ostas al Domnului

Comments are closed.