b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintde, şi nu vei tremura de fapte”.
Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit de aşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznadejduire, măcar de ai fi săvârşit mii de păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşi nu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurt poate face îndestulare pentru pacatde multor ani.
Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbde unei slujnice nebăgate în seamă ? Şi ce ? Avut-a el oare trebuinţă de mulţi ani spre a se pocăi ? Nicidecum, ci într-o noapte a căzut şi iarăşi s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit şi iarăşi s-a însănătoşit. Dar cum s-a făcut aceasta ? El a plâns şi s-a. văitat, şi nu în chip obişnuit, ci plin de râvnă şi de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75).
Însă cât de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintde nu o pot spune; dar urmărea lucrului arata aceasta. Adică, după acea cădere grea – şi ce cădere în păcat putea fi mai cumplită decât lepădarea de Domnul ? -Hristos iarăşi a aşezat pe Petru în vrednicia sa cea de mai înainte şi iarăşi i-a dat dregătoria întâietăţii în Biserică, şi, ceea ce este mai mult, el ne spune că dragostea lui Petru este mai mare decât a tuturor celorlalţi Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (În. 21, 15).
Poate tu vei zice că pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu aşa de uşor, căci ei nu erau învăţaţi în religia cea adevărată, după cum zice Sfânta Scriptură: „Sluga care nu a ştiut voia Domnului sau, şi a făcut cde vrednice de bătăi, se va bate puţin” (Lc. 12, 48). Pentru că tu să nu pui această împotriva, ţi-am adus căderea Sfântului Petru, care, desigur, cunoştea cu desăvârşire voia Domnului, însă iată că el, măcar că a păcătuit, ba încă a săvârşit cel mai mare păcat, totuşi a dobândit din nou cea mai mare încredere. De aceea, nu deznădajdui nici tu pentru pacatde tale.
Mai rău decât însuşi păcatul este împietrirea în păcat; şi încă şi mai rău este, la cădere, când cineva nu se scoală iarăşi. Aceasta o deplânge Pavel mai mult şi o socoteşte mai vrednică de tânguit, când scrie Corintenilor: „Mă tem că nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia, de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (ÎI Cor. 12, 21).
Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăinţă decât tocmai timpul postului ?
Dar să ne întoarcem la istoria profetului Iona. După ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat şi s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la faţa Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voieşti să fugi ?
Nu ştii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde mă voi duce de la duhul Tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, “7). Poate undeva pe pământ ? Însă „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau în lumea cea de desubt ? Dar ”de mă voi pogorî şi acolo – zice Psalmistul -Tu de faţă eşti” (Ps. 138, 8). Sau în cer? Însă „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti” (loc. cât.).
Sau poate cumva în mare ? „Dar şi acolo mâna ta mă va apuca”’, zice Sfânta Scriptură (biidem, 10), precum tocmai s-a întâmplat lui Iona. Cu toate acestea, păcatul are acea însuşire că umple sufletul nostru de multă nebunie. Adică, precum cei ameţiţi şi beţi nebuneşte şi fără prevedere şovăiesc în toate părţile, chiar şi când în apropierea lor ar fi o beznă sau o prăpastie adâncă, sau altceva asemănător, în care ar putea să se rostogolească, tot aşa se li întâmpla şi păcătoşilor, îmbătaţi, că de vin, de pofta de a săvârşi păcatul, ei şovăiesc în toate părţile, nu ştiu ce fac şi nu văd nici primejdia cea de faţă, nici pe cea viitoare.
Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu să fugi de Domnul ? Rabda puţin şi cu fapta te vei încredinţa că nu poţi să fugi la mare, care şi ea este o slugă a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona în corabie, că marea a înălţat valurile sale şi a aruncat undele sale până la cer. Marea a făcut ca robul cel credincios, care întâlnind pe un alt rob care a prădat pe stăpânul său, nu-1 pierde din vedere şi împiedica pe oricine ar voi să-1 ia, până ce robul cel necredincios nu s-a întors îndărăt, îndată ce ea a întâmpinat şi a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieşte mii de greutăţi corăbierilor care 1-au primit, mugeşte şi, măcar că nu face chiar judecată, totuşi ameninţa a înghiţi corabia împreună cu oamenii, dacă nu se va preda robul cel necredincios.
Deci, ce au făcut corăbierii în acea furtună ? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia însă nu s-a uşurat, căci povara cea mai grea rămăsese în ea, adică profetul cel păcătos; atât de greu nu prin trupul său. ci prin păcat…..

…..Căci nimica nu este aşa de greu şi apăsător ca păcatul; de aceea, profetul Zaharia l-a înfăţişat sub icoana unui bulgăre de plumb (Zah. 5, 7); iară David descrie firea păcatului prin cuvintde: „Păcatele mele au covarsit-capul meu, că o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Şi Hristos a strigat către cei ce au trăit cu multe păcate: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28).

Aşadar, păcatul lui Iona a îngreunat corabia şi o ameninţă cu pieirea. Între acestea, Iona zăcea dedesubt în corabie şi dormea. Somnul, deşi era greu, nu era plăcut, ci trist; era un somn în care el căzuse nu din nepăsarea de primejdie, ci din melancolie.

Adică, robii care nu s-au înrăutăţit, pricep îndată că au greşit. Aşa a fost şi cu Iona. După ce a săvârşit păcatul, el îndată a cunoscut mărimea greşelii sale. Aşa este firea păcatului. Odată păcatul născut, el pricinuieşte sufletului, ce l-a născut, nenumărate dureri. Se întâmplă cu totul altfel decât la naşterea cea firească.

Odată ce femeia a născut, vaietele ei încetează. Dimpotrivă, păcatul tocmai după naşterea sa chinuieşte mai mult sufletul din care s-a născut.

Deci, ce face cârmaciul corăbiei ? „A venit la Iona şi i-a zis: „Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul tău” (Iona 1,6). Aşadar, el ştia din experienţă că aceea nu era o furtună obişnuită, ci era trimisă de Dumnezeu, împotriva căreia nu ajunge meşteşugul oamenilor şi mâna cârmaciului nimica nu isprăveşte. El a văzut că în cazul de faţă avea trebuinţă de un alt cârmaci mai puternic, adică de acela care cârmuieşte toată lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corăbierii au părăsit cârmă şi odgoanele şi toate celelalte, şi au ridicat mâinile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu în ajutor.

Şi când aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfânta Scriptură au aruncat sorţi, iar sorţii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Însă ei nu 1-au aruncat îndată în mare, ci 1-au ţinut în mijlocul furtunii şi al freamătului, ca şi cum ar fi fost linişte, au format judecata în corabie, că el să vorbească pentru sine şi să se apere, şi totul s-a cercetat cu aşa amănunţime ca şi cum ei ar fi trebuit să dea cuiva socoteala despre hotărârea lor de judecată.

Ascultă numai cum totul seamănă a fi cercetat judecătoreşte: „Spune nouă ce este lucrul tău şi de unde vii şi încotro mergi, şi din ce ţară şi din ce popor eşti tu ?” (Iona l, 8)!

Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat şi a mărturisit contra lui, ei totuşi nu au rostit îndată hotărârea de osânda asupra lui, ci au urmat că la o curte de judecată, unde, cu toate că sunt de faţă paraţii, martorii şi dovezile, totuşi osânda morţii nu se rosteşte, până ce paratul însuşi nu mărturiseşte nelegiuirea să. Aşa au făcut şi corăbierii aceia. Măcar că erau oameni neînvăţaţi şi neştiutori, ei totuşi au urmat obiceiul judecătoriei, şi încă într-o astfel de mugire şi învăluire a mării, încât ei abia puteau răsufla. De unde oare, iubiţilor, venea această putere atât de prevăzătoare împotriva profetului ?

Ea venea de la pronia şi de la intdepciunea lui Dumnezeu.

Adică Dumnezeu a îngăduit acestea, ca să aducă aminte profetului că el trebuie să fie blând şi iubitor de oameni. Aceasta era ca şi cum ar fi strigat către dânsul şi i-ar fi zis: „Urmează acestor corăbieri, acestor oameni altminteri neînvăţaţi. Ei nu socotesc lucru mic o singură viaţă, se poartă nu fără cruţare chiar şi cu o singură persoană; tu, dimpotrivă, ai expus la primejdia pieirii o cetate întreagă, cu atât de multe mii de locuitori. Ei, măcar că au descoperit pe pricinuitorul răutăţii izbucnite asupra lor, totuşi, nu s-au năpustit asupra lui cu judecată osândirii; tu însă, măcar că nu ai pârât pe nimeni dintre niniveteni, totuşi îi arunci în nenorocire şi în pierdere.

Eu ţi-am poruncit să te duci la dânşii şi, prin predicarea ta să-i chemi la mântuire; tu însă n-ai ascultat; dimpotrivă, aceşti corăbieri, fără a le cere cineva, fac totul ca să te scape ; de pedeapsă pe tine, cel vinovat. Adică, cu toate că marea s-a înfăţişat ca paraş al profetului şi sorţii au mărturisit contra lui, şi el însuşi a recunoscut şi a mărturisit fugă să, cu toate acestea ei nu s-au grăbit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat şi au făcut totul ca, la o asemenea vădită vinovăţie, de va fi cu putinţă, să nu-1 predea mării, însă marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a îngăduit aceasta, voind, atât prin corăbieri, cât şi printr-un monstru din mare, să aducă pe profet la o cale mai bună. Deci, când ei au auzit pe Iona zicând: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare, şi se va alina marea asupra voastră” (Iona l, 12), ei n- u voit să facă aceasta, ci au cârmit spre ţărm; valurile însă i-au împiedicat.

Tu până acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; ascultă-l acum cum grăieşte în pântecele chitului de mare şi cum mărturiseşte nedreptatea să. Acolo, adică în fugă, el a greşit ca un om de rând, iar aici s-a arătat că un profet. Aşadar, marea 1-a luat şi 1-a închis în pantecde unui monstru, că într-o temniţă. El nu s-a nimicit nici de valurile cele înfricoşate, nici de monstrul cel încă şi mai înfricoşat care 1-a înghiţit; ba mai mult, acesta din urmă 1-a mântuit şi 1-a dus la Ninive; iară el s-a dus apoi acolo şi a vestit hotărârea Domnului pentru pierderea cetăţii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grăbit îndată la post, bărbaţi şi femei, şi robi şi stăpâni, căpetenii şi supuşi, copii şi bătrâni; ba chiar nici animalele cele fără de minte n-au fost scutite de păzirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocăinţă, pretutindeni cenuşă, pretutindeni lacrimi şi suspine, însuşi împăratul s-a pogorât de pe tron, a depus coroana să şi s-a îmbrăcat în vestmânt de pocăinţă; şi cu chipul acesta ei au mântuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adică porfira stând îndărăt, în dosul hainei celei de pocăinţă.

Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit vestmântul cel de pocăinţă, iar ce n-a putut coroana, a putut cenuşă.

Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătata, de lăcomie şi de îmbuibare, îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au dus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre fiarde acelea grozave ca printre nişte oi. Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând în flacără. Iată rodurile cele mărite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slăbeşte trupul. Dar ascultă ce învăţa Sfânta Scriptură: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (ÎI Cor. 4, 16).

Afară de aceasta, dacă vei cumpăni lucrul mai cu de-amănuntul, vei afla că postul este chiar folositor sănătăţii, întreabă pe doctori, şi ei cumpătarea şi înfrânarea o vor numi mama a sănătăţii, pe când din îmbuibare şi din viaţa cea desfătata provin mii de boli. Acestea sunt nişte lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, şi vatămă atât sănătatea trupului, cât şi a sufletului.

Aşadar, să nu ne înfricoşam de post, care ne liberează de nenumărate răutăţi. Eu zic aceasta nu fără temei, ci pentru că ştiu că unii se tem de post, că de un tiran cumplit, astfel ca ei înşişi se vătăma pe sine, prin îmbuibare şi necumpătare. Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeţi prin desfătare şi beţie folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi îşi încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deşi simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai aşa se întâmplă cu tine, când înainte de a începe postul, mai întâi te umpli cu mâncare şi cu băutura, ca apoi a doua zi să primeşti doctoria postului. Tu simţi atunci numai neplăcerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luată toată puterea doctoriei, prin necumpătarea cea săvârşită de tine. Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească şi cu trezvie sufletească, ea va putea curăţi multe din pacatde tale cele vechi.

Aşadar, să nu intrăm în post beţi şi ameţiţi, nici să nu trecem de la post iarăşi la beţie, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab, care, împins fiind mai tare, cade. Acelaşi lucru se întâmplă sufletului nostru, dacă el la începutul şi la sfârşitul postului se înveleşte de norul necumpătării şi al beţiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele sălbatice păzesc şi învelesc în tot chipul cu putinţă membrele cele de căpetenie. Asemenea fac acum mulţi oameni în faţa postului.

Ei privesc postul că pe o fiară sălbatică, cu care trebuie să se lupte, şi deci se înarmează cu îmbuibarea, se învelesc cu lăcomia şi cu îmbuibarea şi aşa aşteaptă venirea postului, care totuşi nu este sălbatic şi înfricoşat, ci înfăţişarea lui este blândă şi lină. Dacă întreb pe vreunul: „De ce te îmbeţi tu astăzi ?”, el zice: „Pentru că mâine am să încep postul”, însă spuneţi, nu este aceasta oare o nebunie înfricoşată, de a voi să înceapă cu suflet necurat aceasta marita îndeletnicire cu fapta cea bună ?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei înţelegători este destul aceasta, de vor voi să facă îndreptare vieţii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, să ne facem vrednici de împărăţia cerului, pe care să ne-o dea harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine mărirea, acum şi-n vecii vecilor ! Amin