Fraţi creştini,
Când citim cărţile dumnezeieştii Scripturi, vedem cum străluceşte într-ânsele curăţia dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înţelepciunea dintr-ânsele, şi harul şi puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată fiinţa noastră sufletească şi toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă şi cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfăţişat un învăţător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învăţător al Legii, ispitind pe Iisus, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Învăţătorii Legii erau aceia care tâlcuiau şi învăţau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceştia, auzind că Iisus învăţa poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte… şi să se folosească cu ceva de pe urma învăţăturii Lui, ci ca să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”
Această întrebare cuprinde o mare ispitire. Legiuitorul socotea că, prin această întrebare, a întins o cursă lui Iisus Hristos, căci dacă ar fi răspuns că legea pe care o învăţa Hristos duce pe om la viaţa cea veşnică, legiuitorul L-ar fi învinuit atunci pe Iisus Hristos că este potrivnic lui Dumnezeu, pentru că învaţă altă lege, nu pe cea dată de Dumnezeu iudeilor, prin Moise. Dar Cunoscătorul de inimi, „Iisus a grăit către el: ce este scris în Lege? Cum citeşti?”
Fiindcă Legea lui Moise nu putea să-i facă desăvârşiţi şi vrednici pentru viaţa cea veşnică pe cei care se apropiau de ea, iar credinţa în Hristos poate să-i mântuiască pe cei care se apropie de Dumnezeu printr-Ânsul, de aceea nu i-a zis: dacă vei păzi Legea lui Moise, vei moşteni viaţa veşnică, ci l-a întrebat ce este scris în Lege, pentru ca, din răspunsul lui, să-l înveţe şi cele despre întruparea Sa. Ce este scris în Legea lui Moise, adică, cu care duh şi socoteală citeşti tu Legea? Numai după slovă, sau şi după duh, ca un israelitean adevărat?
„Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată virtutea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele, ca pe tine însuţi.”
Una nădăjduia învăţătorul Legii, şi alta i-a răspuns Iisus. De aceea, silit fiind de Domnul, el spune mai întâi cuvinteleLegii, repetând porunca aceea care învaţă despre dragostea cea din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, prin care se făgăduieşte viaţa cea veşnică tuturor celor ce o vor păzi.
„Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns. Fă aceasta şi vei fi viu!.”
Învăţătorul Legii nu credea în Iisus Hristos, totuşi Iisus i-a zis că, dacă iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, cum spune Legea, va fi viu, adică va moşteni viaţa veşnică. Dar poate cineva să se mântuiască fără credinţa în Hristos? Nu! Dar Iisus i-a răspuns aşa învăţătorului legii, pentru că Legea lui Moise este povăţuitoare şi învăţătoare a credinţei în Hristos, iar cel ce crede cu adevărat în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos, după cum însuşi Domnul a zis: „Dacă ai fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi în Mine, căci el despre Mine a scris” (Ioan 5, 46).
„Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine însuşi, a zis către Iisus: şi cine este aproapele Meu?”
Oare, nu ştia învăţătorul Legii cine este aproapele lui? Ca un învăţător al Legii, el ştia destul de bine, dar, pentru că răspunsul ce l-a dat lui Iisus Hristos l-a arătat, celor de faţă, că nu ştia nici măcar începutul Legii, de aceea a socotit să-şi acopere greşeala şi să-şi justifice răspunsul, prin care a spus Legea de la început şi până la sfârşit. Cu un cuvânt, el a vrut pe de o parte să se îndreptăţească pe sine în greşeala făcută, iar pe de altă parte, fiindcă iudeii socoteau aproape al lor numai pe cei de un neam cu ei şi pe prietenii lor, nu pe orice om din orice neam. Prin aceasta el nădăjduia să obţină un răspuns, prin care Iisus să ajungă în conflict cu poporul care era de faţă.
„Dând răspuns, Iisus a zis: un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.”
Prin răspunsul acesta, Iisus a arătat care este aproapele, zicând simplu şi fără nici o deosebire: un om oarecare, adică orice om, prin asemănarea firii sale, este aproapele omului. Către orice om avem datoria să arătăm dragoste şi ajutor. Dar, cu acest răspuns, dat prin pilda aceasta, Iisus a arătat şi mila întrupării Sale faţă de firea omenească, pentru că omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon este toată făptura oamenilor, care, din cauza păcatului strămoşesc, a plecat din Ierusalim, adică din viaţa cea fericită şi fără suferinţe, în Ierihonul din vale, adică în pământul plin de suferinţe şi de chinuri. Tâharii sunt diavolii, care au dezbrăcat pe om de harurile dumnezeieşti, l-au rănit cu rănile păcatului, lăsându-l aproape mort. Nu l-au putut omorâ cu totul, pentru că, după păcat, numai trupul s-a făcut muritor, iar sufletul a rămas nemuritor, abia aducându-şi aminte de Dumnezeu. Şi, pe când cel gol şi rănit stătea în mijlocul drumului, lăsat de tâlhari aproape mort,
„Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea, dar văzându-l, a trecut mai departe. Tot aşa şi un levit, ivindu-se pe acolo, a venit, l-a văzut şi a trecut mai departe.”
Preotul înseamnă Legea lui Moise, care a legiuit cele despre preoţie; iar levitul înseamnă proorocii, care au fost slujitori ai lui Dumnezeu şi învăţători ai venirii în lume a Mântuitorului Iisus Hristos. Din cer s-a coborât Legea şi s-a dat lui Moise, în Sinai. De Dumnezeu au fost trimişi şi proorocii. Dar nici Legea, nici proorocii n-au putut să şteargă păcatul strămoşesc şi să ridice firea omenească din căderea ei cea mare, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Pentru că este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele” (Evrei 10, 4). Deci au venit şi Legea şi proorocii pe drumul şi în locul unde a fost izgonit omul, adică pe pământ, şi au văzut starea lui cea vrednică de lacrimi; au trecut însă mai departe şi s-au dus, neputând să-i vindece rănile lui.
„Însă unui samarinean, care călătorea, sosind în dreptul lui şi văzându-l, i s-a făcut milă de el, şi a venit la el, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă.”
Samarineanul este Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a coborât din cer şi a venit în lume, unde, văzând starea jalnică a omului, a fost cuprins de milă. Apropiindu-se de oameni şi stând împreună cu ei, a legat cu harul Său rănile sufletelor lor, cum leagă doctorul rănile trupului. A turnat apoi untdelemn şi vin, adică blânda învăţătură a iubirii de oameni, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28 ). După aceasta, a pus pe cel rănit pe dobitocul său şi l-a dus la o casă de oaspeţi, adică la Biserica Sa, care, ca şi o casă de oaspeţi, primeşte toate neamurile şi popoarele şi pe orice om care vine la dânsa cu credinţă. Şi a avut grijă de cei care sunt în Biserica Lui, dându-le harul Sfântului Duh, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.
„Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari i-a dat gazdei, zicând: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când eu mă voi întoarce, îţi voi da înapoi.”
Gazdă este orice preot şi păstor al Bisericii, pentru că el primeşte în casa de oaspeţi a lui Dumnezeu, adică în Biserică, pe toţi cei care vin cu credinţă. Cei doi dinari sunt cele două aşezăminte, Scriptura Veche şi Sfânta Evanghelie. Cât timp Domnul Iisus a fost în lumea aceasta, El a purtat grijă de Biserica Sa, după cum singur a arătat, zicând: „Când eram cu dânşii în lume, Eu îi păzeam pe ei întru numele Tău” (Ioan 17, 12). Iar a doua zi plecând, adică ieşind din lumea aceasta, Iisus, prin apostolii trimişi în toată lumea, a scos aceşti doi dinari şi i-a dat tuturor conducătorilor Bisericii Lui, poruncindu-le să poarte grijă tot timpul de mântuirea credincioşilor, prin cuvintele: „Poartă grijă de dânsul, şi orice vei mai cheltui, când Eu mă voi întoarce, îţi voi da înapoi”. Pentru ostenelile, nevoinţele şi jertfele lor, pe care le vor pune în această grijă, Hristos le-a făgăduit să le răsplătească, când va veni iarăşi să judece viii şi morţii. Terminând de spus pilda, Iisus a întrebat pe învăţătorul Legii:
„Care dintre aceşti trei, ţi se pare că a fost aproapele celui ce a fost căzut între tâlhari?”
Prin această întrebare, Iisus îl pune pe legiuitor să judece însuşi cele întâmplate şi să spună care dintre cei trei este aproapele celui căzut în mâna tâlharilor: preotul sau levitul, care au trecut pe alături, după ce l-au văzut pe moarte, gol şi rănit, sau samarineanul, care i-a arătat atâta dragoste, grijă şi milă?
„El a răspuns: cel care a avut milă de el. Atunci Iisus i-a zis: du-te şi fă şi tu la fel!”
Legiuitorul a fost silit de puterea cuvintelor lui Iisus Hristos să mărturisească adevărul, recunoscând că aproapele este acela care a făcut milă cu cel căzut în mâna tâlharilor, adică samarineanul. Iar Iisus auzind că legiuitorul a judecat drept, l-a sfătuit să meargă să facă şi el milă cu aproapele său, ca şi samarineanul. Sfatul dat învăţătorului Legii este dat şi nouă celor ce credem în Iisus Hristos. Să luăm deci aminte, din convorbirea învăţătorului Legii cu Mântuitorul, că viaţa cea veşnică nu poate fi câştigată decât de cei ce împlinesc poruncile dumnezeieşti, dovedind că iubesc pe Dumnezeu din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată inima şi pe aproapele ca pe ei înşişi. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne fie într-ajutor în toate zilele vieţii noastre ca să putem împlini aceste porunci şi să ne învrednicim de moştenirea vieţii veşnice. Amin!
Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazanii la toate duminicile, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1973