„Ca să nu mă trufesc cu bogăţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup“ (II Corinteni 12, 7).
„Căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus“ ( Galateni 6, 17).
Acestea sunt două mărturii ale Sfântului și Dumnezeiescului Apostol Pavel.
Este uimitoare ascensiunea duhovnicească a acestui sfânt apostol al lui Hristos. Se cunoaște faptul că Sfântul Apostol Pavel a fost un prigonitor al lui Hristos, care, pe drumul Damascului L-a descoperit pe Hristos, orbit fiind de lumina dumnezeiască a Acestuia. Și că orbirea lui a fost vindecată de preotul Anania din Damasc. Și că, deși vindecat și plin de Duh Sfânt, Sfântul Apostol Pavel a rămas cu o rană la ochi toată viața. De asemeni, știm că el însuși s-a rugat Domnului de trei ori ca să i se vindece rana, primind din partea Domnului ca răspuns: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciuni“ (II Corinteni 12, 9).
Și, într-adevăr Sfântului Apostol Pavel chiar i-au fost îndeajuns harul lui Dumnezeu și plinătatea Duhului Sfânt.
Auzim uneori că rana sfântului ar fi urmarea păcatului prigonirii lui Hristos, a luptei sale împotriva lui Dumnezeu. Și poate că chiar așa și este. Noi nu știm. Doar atât înțelegem: că „bogăția descoperirilor“ era atât de mare, că a propovăduit despre învățătura lui Hristos cu mult înainte de a cunoaște pe Sfântul Apostol Petru. Sfântul Apostol Pavel nu s-a limitat la a vesti oamenilor despre Iisus, ci a propovăduit neamurilor Evanghelia lui Hristos. Și aceasta fără a-L fi cunoscut fizic pe Mântuitorul, nici pe vreunul dintre apostoli. Fără să-l fi învățat cineva mai întâi pe el care este această Evanghelie. Abia după 14 ani s-a suit la Ierusalim, zice marele Apostol, „…și le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar“. Era încredințat că „Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la neamuri“ (Galateni 2, 8).
I se mai spune și dumnezeiescul Pavel, pentru că purta „semnele“ sfințirii lui Hristos pe trupul său. Era plin de har și Duhul Sfânt era peste el. „Părutu–s-a Duhului Sfânt şi nouă…“ este dovada concretă a conlucrării sale cu Dumnezeu, a propovăduirilor sale sub inspirația Duhului Sfânt.
Drept este că nici aceasta nu o putem spune noi, care nu cunoaștem nimic despre apostoli, decât din ceea ce cu smerenie ne-au dezvăluit ei înșiși în Sfânta Scriptură.
Dar e o mare greșeală și o nepermisă micime sufletească să reducem noi statutul de „semn“ al lui Hristos purtat în trup de către Sfântul Apostol Pavel, ca fiind dovada sau urmarea păcatelor sale, ca om. Plinătatea Duhului Sfânt nu poate sălășlui într-un trup păcătos. Iar mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu“ (Galateni 2, 20), nu este o metaforă. Faptele lui erau faptele lui Hristos din el. El însuși mărturisește: „Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: «Te-am pus spre lumină neamurilor, ca să fii Tu spre mântuire până la marginea pământului»“ (Faptele Apostolilor 13, 47).
Să ne ridicăm inimile spre înțelegerea cea duhovnicească a lucrurilor, „ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1), din „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13). Și de acolo, ceea ce zicem sau facem să fie din Hristos, ale lui Hristos!
Vlad Gheorghiu