Predica la Duminica IV din Postul Mare
Acest fel (de duhuri) cu nimic nu se poate scoate decât numai prin rugăciune şi po ştire. (Marcu 9, 29)
Fraţilor, la liturghia acestei Duminici, a patra a Postului Mare, sunt rânduite sa se citească două Evanghelii: a Duminicii şi a Sfântului Ioan Scărarul, de care facem pomenire azi.
Cea dintâi Evanghelie, deşi citită în Postul Mare, ne povesteşte lucruri din altă vreme, tocmai din apropierea Schimbării la faţă a Domnului. Atunci, pogorându-se din Muntele Taborului, unde se petrecuse minunea Schimbării la faţă, a venit în mijlocul ucenicilor săi. Şi a găsit „gloată multă împrejurul lor şi cărturari schimbând cuvinte împreună cu dânşii“ (Marcu 9, 24). Şi iată, a ieşit din mulţime un om, aducându-i pe fiul său, care era surd şi mut şi făcea spume la gură şi se topea de scuturarea boalei.
Tatăl copilului ceruse vindecare pentru fiul său. Îl adusese mai întâi la ucenicii Domnului, ei nu-l putuseră tămădui, şi acum îl aducea la însuşi Domnul Hristos.
Mântuitorul a adus mângâiere inimii chinuite a tatălui şi i-a vindecat copilul. Atunci ucenicii l-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l vindecăm? Iar Domnul Hristos le-a răspuns, cu cuvintele auzite azi în Sf. Evanghelie: Acest fel (de duhuri sau de răutate lăuntrică) nu se poate scoate afară decât numai prin rugăciune şi post.
Acestea sunt cuvintele dela care trebuie să plecăm astăzi, pentru a mai învăţa ceva din Sf. Evanghelie.
I.
Fraţilor, se scoborâse cerul pe pământ, când Mântuitorul s-a schimbat la faţă. A fost o sărbătoare la care au luat parte şi vechii prooroci Moise şi Ilie, în mijlocul unei străluciri care a uimit şi a ameţit pe trei din apostolii luaţi de Domnul acolo, spre a fi martori la acea minune.
Jos însă, la poalele muntelui, ceilalţi apostoli şi poporul care se adunase, au rămas învăluiţi tot în întunerecul fiinţei omeneşti, în slăbiciunea sufletului şi apăsaţi de durerile trupului. Ei aşteptau acolo, de sus, pe Mântuitorul, pentru lumină şi vindecare. Apostolii, care rămăseseră cu poporul, nu puteau da vindecarea de care acesta avea nevoie.
Ce stare de împotrivire! De o parte cerul scăldat în lumină şi Mântuitorul schimbat la faţă; de alta, jos la poalele muntelui, oamenii în durere, aşteptând alinare de la cer!
Cine să vie în ajutor acestei omeniri muncite în adâncul fiinţei ei? Apostolii se aflau acolo, dar nici ei, ucenicii Domnului, nu puteau face ceva.
Aşa ne găsim şi noi de multe ori în lume, neputincioşi a lupta cu împotrivirile din afară, care întrec de atâtea ori puterile noastre. Ne vedem ameninţaţi şi izbiţi, şi trebuie să rămânem cu braţele încrucişate, fără putinţă de a birui. Ne găsim încunjuraţi de vrăjmăşiile oamenilor porniţi să ne facă rău; ne găsim cu sufletul plin de obidă, când vedem lumea celor răi şi vicleni pornindu-se asupra noastră; iar noi, pe de altă parte, suntem apăsaţi de greutatea muncii noastre şi ameninţaţi în sănătatea noastră. Alteori chiar în tine însuţi lucrează ispita de a face rău altuia. Suntem chinuiţi ca dreptul Iov şi ne vedem chiar ca nişte unelte în mâna Diavolului, care, sau porneşte pe alţii asupra noastră, ca asupra lui Iov, sau ne îndeamnă pe noi asupra altora. Suntem, de multe ori, în stăpânirea unor puteri rele, cu mult mai puternice decât noi, care ne apasă şi ne fac viaţa amară.
În mijlocul acestei stări, unde să găsim ajutor?
Iată, Domnul Hristos se iveşte de pe culmea muntelui, şi la El ridică oamenii mâinile pentru uşurare şi mântuire!
El ne vorbeşte despre tot felul răului care se află în noi şi asupra noastră şi ne spune că această putere a diavolului nu se poate sfărâma decât numai prin post şi rugăciune.
Ce înseamnă aceasta?
Fraţilor, după cum într-un război omul trebuie să steie neîncetat cu armele pregătite, spre a face faţă, cu grăbire, la orice izbire neaşteptată, aşa şi noi, în războiul vieţii, trebuie să fim pregătiţi totdeauna pentru a ne putea lupta cu răul de afară sau cu cel dinnăuntrul nostru. A scoate răul prin post şi rugăciune, înseamnă a ne ţine totdeauna de împlinirea unor porunci, prin care puterea noastră sufletească să fie întreagă şi gata de luptă.
Prin închinarea noastră către Dumnezeu, noi avem chipul de a lega fiinţa noastră de fiinţa Dumnezeului celui viu şi a ne împărtăşi cât mai des din întărirea pe care ne-o dă. Cine aleargă la Dumnezeu, aleargă la o fiinţă neînchipuit mai puternică decât el şi care-l poate ajuta să lupte împotriva răului.
Postul şi rugăciunea sunt o parte din mijloacele cu care noi ne alipim de Dumnezeu. Prin rugăciune, noi stăm în părtăşie cu El şi-L avem totdeauna viu înaintea noastră, ca pe un prieten, la care ne ducem să ne destăinuim şi să ne întărim. Prin post, noi arătăm lepădarea de noi înşine, înlăturarea desfătării trupeşti şi gândul de a atârna mai mult de Dumnezeu decât de trebuinţele vieţii noastre pământeşti.
Mântuitorul ne spune, deci, că răul din noi şi din afară nu se poate birui decât printr-o neîncetată oţelire. Nimenea nu pleacă la luptă cu sabia ruginită şi, tot aşa, sufletul slab şi neoţelit nu poate duce la biruinţă în lume zestrea dată de Dumnezeu.
II.
Fraţilor, o maşină care lucrează se strică, de la o vreme, dacă nu e unsă fără încetare, dacă nu e curăţită din timp în timp, dacă nu se leapădă zgura şi funingina care se prind de ea.
Aşa e şi cu pregătirile omului. Dacă nu ne îngrijim de noi sufleteşte, de la o vreme ajungem oameni foarte nesimţitori, care ţinem numai de pământ şi uităm a mai privi în sus spre Dumnezeu.
Viaţa e un lucru foarte greu şi plin de încordare. Asupra noastră se îngrămădesc necazuri şi supărări fără număr, care ne umplu sufletul de mânie, de ură şi de vrajbă. Dacă noi nu facem nicio rânduială faţă de acestea şi nu ne curăţim de ele, de la o vreme trebuie să plesnim, ca o maşină neîngrijită, şi să ajungem într-o viaţă dobitocească.
Mântuitorul Hristos a avut grijă de pregătirea omului şi i-a dat mijlocul de a se curăţi de zgura îngrămădită asupra noastră de supărări şi necazuri. El a vrut ca, din când în când, să ne apucăm a curăţi înăuntrul nostru, pentru a ne feri de prea multă îngrămădire de păcate şi uitare a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ne-a dat mijlocul care se cheamă al mărturisirii păcatelor sau al spovedaniei, prin care să ne socotim înaintea lui Dumnezeu pentru cele ce am făcut.
Spovedania este ca o lumină pe care o vârâm înăuntrul nostru, pentru a vedea ce e acolo, a alunga întunerecul şi a curăţi. Spovedania, rânduită de Domnul a se face înaintea preotului, este scuturarea noastră de zgura trecută, pentru ca să intrăm iarăşi luminaţi, în părtăşie deplină cu Dumnezeu. Prin păcate, ne înstrăinăm de Dumnezeu, prin spovedanie aruncăm bolovanii, care încurcau drumul nostru spre Dumnezeu, şi ne apropiem de El.
Deci iată că şi spovedania este unul din mijloacele, şi dintre cele mai tari, prin care noi ne păstrăm în stare de oţelire şi de părtăşie cu Dumnezeu, şi astfel putem birui ispita de a face rău şi a ne feri de răul care vine asupra noastră!
De aceia trebuie să alergăm la acest mijloc cu toată grăbirea, măcar la vremurile când Biserica ne învaţă, adică în cele patru posturi de peste an. E mare păcat a părăsi datoria aceasta, pentru că omul se leapădă de cel mai bun mijloc de a se curăţi şi a se lumina. E foarte trist când se aude despre creştini care nu s-au spovedit cu anii. Aceştia fug singuri de îmbunătăţirea care trebuie s-o înceapă asupra lor înşişi şi dau pildă rea celorlalţi.
Spovedania aceasta trebuie făcută mai cu seamă în post, fiindcă postul e vremea când omul se află mai dezlipit de cele ale pământului şi când chipul păcatului se arată mai fioros înaintea lui.
Iată, acum ne aflăm în vreme de post, cu trei săptămâni înainte de învierea Domnului. Şi fiindcă la o sărbătoare ca aceasta trebuie să intrăm nu numai cu haine înnoite, ci şi cu sufletul înnoit, suntem datori să ne îngrijim din vreme de mărturisirea păcatelor noastre, pentru ca veselia zilelor de Paşti să se potrivească cu veselia care se află înăuntrul fiinţei noastre. După cum toţi ne grijim casele pentru această mare zi, aşa şi sufletele trebuie să le pregătim. Căci sufletul e mai mare şi presus decât toate, după cuvântul Mântuitorului: Ce va folosi omului de va câştiga lumea toată şi-şi va pierde sufletul său, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16, 26).
Trebuie să luăm aminte la o rea deprindere a multora din noi, care vin la mărturisire tocmai puţine zile când se află înaintea Paştilor.
Fraţilor, mărturisirea păcatelor e o mare taină, care trebuie să stăpânească mult gândurile noastre. Cu treburi aşa de adânci, nu trebuie să lucrăm uşor. De aceia din vreme trebuie să ne gândim la această datorie şi s-o facem cu toată grija.
E prea târziu a ne gândi la ea în Săptămâna Patimilor, când preotul e prins de multe treburi şi când nimenea nu mai are vremea trebuincioasă pentru a-şi îndeplini cum trebuie această datorie.
În tot timpul postului, a trebuit să fim cu mintea la ea, şi acum, când am trecut de jumătatea lui, să ne gândim că nu mai este de întârziat. Lucrurile mari se încep din vreme, după gândire adâncă, şi aşa trebuie să facem şi noi. Nu trebuie să ne îngrămădim cu toţii la sfârşit, când datoria aceasta nu se mai poate îndeplini cu toată străşnicia, fiindcă suntem prea mulţi deodată la preot.
Astfel, fraţilor, să cugetăm la relele care bântuie viaţa noastră, la periculele care ameninţă de a ne îneca în ele, a ne face să uităm că suntem oameni făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Să ne oţelim cu cuvintele, cu pildele şi cu mijloacele puse de Domnul Hristos în Biserica Sa, pentru a nu ne cufunda în mulţimea păcatelor. Să ne folosim de mijlocul de a ne curăţi din timp în timp de zgura care se îngrămădeşte asupra noastră, şi atunci vom fi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor