Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov», Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca
P
ropria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.
Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.
Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii.
Sora Ana povesteşte că se găsea într-o zi aproape de izvorul miraculos împreună cu Părintele care, aplecat deasupra apei, la un moment dat îi zise: «Văd cum se tulbură apa, se agită…». Şi plină de frică, întrebă: «Ce înseamnă asta?». În aceeaşi clipă l-am văzut pe Ivan Tihonovici coborând panta. Părintele arătă spre el: «El este care va tulbura toate. El m-a tulburat pe mine, sărmanul Serafim, precum şi izvorul, şi tot el va tulbura lumea întreagă“.
Stareţa Parascheva Ivanovna (mai târziu monahia Serafima) depune mărturie, în ce relaţii era Părintele Serafim cu posluşnicul Ivan Tihonovici până la moartea sa. „În anul morţii sale, povesteşte ea, eram la el, la mănăstire, în pridvorul chiliei sale, unde se afla coşciugul. Am discutat multă vreme pe teme duhovniceşti: Părintele vorbea atât de plăcut şi de mângâietor! Deodată, schimbându-se la faţă, indispus, cu scârbă şi parcă temător, a exclamat: «Vine! Vine!» M-a îndepărtat după uşă şi a închis-o pe jumătate. «Cine-o fi, Părinte?», am întrebat eu speriată. «Pictorul!», a răspuns el.
A intrat monahul Ivan Tihonovici. Părintele Serafim, i-a spus ceva încet, după care acela a plecat imediat.”
Despre acesta Sfântul Serafim a spus că este „antihrist“. Chiar din propriile amintiri publicate ulterior (pe care fraţii de la Sarov evitau să le includă în cărţile lor, de altfel pline de exagerări şi lăudăroşenie, în care el apărea în mod invariabil ca erou principal), putem vedea cum era el tratat de Părintele Serafim, după principiul „bate şaua să se priceapă iapa“. Drept exemplu, ne pot servi următoarele pasaje:
„Eu am fost martor în viaţa Părintelui Serafim, spunea el despre o întâmplare, prin care s-a arătat cum iubeşte Dumnezeu pe cei ce-i slujesc Lui în adevăr. Odată, venind la «pustia din apropiere» a Părintelui, l-am găsit la izvorul său, lângă care avea nişte straturi sădite cu propriile sale mâini. Era într-o stare sufletească puţin cam tulburată. Ţinea vreo patru-cinci cartofi în mână şi, uitându-se cum i-a ros cârtiţa, murmura mereu cu o uşoară întristare: «Iată, vezi, n-au nicio îndreptăţire să înfulece ostenelile străine». Mie mi-a venit a mirare, dar în acelaşi timp îmi părea rău să mă uit la cârtirea lui copilărească, căci, pe când, altă dată nu alunga de la sine nici o insectă, acum se întristă pentru cinci cartofi mâncaţi de cârtiţă. Desigur, Părintele Serafim hrănea din osteneala lui pe orfanele de la Diveevo şi pe săracii de la arhondaricul mănăstirii Sarov. Dar, în sfârşit, numai Domnul singur ştie de ce şi pentru ce se întristă acum. Între timp am ajuns pe neobservate la celălat capăt al straturilor, grăind despre diferite lucruri folositoare pentru suflet. De-abia ne-am aşezat noi jos şi am văzut nu departe de noi o cârtiţă, alergând printre straturi. Părintele Serafim, distrându-se oarecum, s-a ridicat de câteva ori de la locul său şi a mers încolo şi încoace. Şi nu mult s-a pitit el, când deodată, nu ştiu de unde a apărut o pasăre mare, ca şi vulturul, care s-a năpustit pe neaşteptate asupra ei, apoi s-a înălţat în văzduh. Îmi vine greu să spun cu ce mulţumire copilărească privea Părintele Serafim la tot ceea ce se petrecea. «O, o, iată, aşa păţesc cei ce mănâncă ostenelile altuia, repeta el». Milostivul Dumnezeu vorbea parcă prin cuvinte omeneşti în această întâmplare, arătând cât de mult iubeşte pe duhovnicescul părinte şi ostenelile lui”. De aici se vede clar cine era cârtiţa.
În altă parte el povesteşte cum a venit odată la Părintele Serafim să-i ceară sfatul dacă se cade a purta verigi (lanţuri) şi cămaşa de pocăinţă: „Citind Vieţile Sfinţilor şi după pildele ce se găseau acolo, m-am hotărât să port şi eu ceva pe trupul meu pentru omorârea patimilor, care încă se mai răzvrăteau împotriva sufletului meu. Şi astfel, în curs de trei ani de la intrarea în mănăstire, m-am străduit din toate puterile să capăt de la oarecare părinţi duhovniceşti mult doritele lanţuri şi cămaşa de pocăinţă. Acestea le spun însă, nu din slavă deşartă sau din mândrie, ci pentru a arăta eu singur orbirea mea şi lipsa de experienţă în viaţa duhovnicească. Căpătând, în sfârşit, mult doritele instrumente de pocăinţă, am fost rănit de cugetul slavei deşarte, care s-a furişat pe neobservate ca un şarpe în adâncul sufletului meu, şi m-am hotărât cu tot dinadinsul să merg la Părintele Serafim şi să iau de la el blagoslovenie pentru această nouă osteneală ce voiam s-o încep, presupunând că dorinţa şi râvna mea îi vor fi plăcute. Şi aşa, venind eu la chilia lui şi făcând obişnuita rugăciune, Părintele Serafim mi-a deschis uşa şi după ce m-a binecuvântat, m-a aşezat cu bunătate pe buturuga de lemn, ce-i slujea drept scaun, apoi închizând uşa cu cârligul, s-a aşezat în faţa mea, zâmbind uşor. Iar eu îndată am vrut să încep vorba şi să cer binecuvântarea pentru noua mea nevoinţă. Dar abia am apucat eu să deschid gura, ca el mi-a şi astupat-o cu mâna şi a început să-mi vorbească aşa, fără să înceteze a zâmbi:
«Iată ce-ţi voi spune. Vin la mine mereu fetele de la Diveevo, cerându-mi sfatul şi binecuvântarea mea, unele ca să poarte lanţuri, iar altele cămăşi de pocăinţă. Ia spune şi tu, cum ţi se pare dorinţa lor, este ea oare după calea cea bună?» Eu, însă, ca unul ce eram încă orb duhovniceşte, neînţelegând că el vorbeşte indirect chiar despre mine şi, neştiind cine sunt acelea, fetele de la Diveevo, am răspuns: «Părinte, nu ştiu dacă le poate fi de folos sau nu!» Dar, amintindu-mi deodată că tocmai pentru asta venisem şi eu, i-am spus: «Părinte, şi eu am venit la tine tot pentru acelaşi lucru». Şi i-am povestit cât de mult am dorit şi ce greu am căpătat aceste unelte de pocăinţă. Părintele Serafim m-a ascultat cu răbdare şi apoi cu acelaşi zâmbet de mai înainte mi-a zis: «Cum dar nu înţelegi? Eu despre asta îţi vorbesc». Atunci parcă a încetat orbirea mea sufletească şi am cunoscut cu groază puterea harului ce locuia în el. După acestea, în timp ce eu continuam să tac din cauza spaimei ce m-a cuprins, Părintele Serafim deodată a ridicat asupra mea mâna dreaptă, voind parcă să mă lovească peste obraz cu toată puterea sa, dar nu m-a lovit, ci numai s-a atins de urechea mea şi mi-a zis: «Iată, de te va lovi cineva aşa, acesta va fi cel mai greu lanţ duhovnicesc». După aceea, strângând scuipat în gură şi voind parcă cu tot dinadinsul să mă scuipe în faţă, a adăugat: «Iar dacă te va scuipa cineva în acest fel, iată aceasta va fi cămaşa de pocăinţa cea mai mântuitoare, numai că trebuie să le rabzi cu mulţumire! Şi să ştii că aceste lanţuri şi această cămaşă duhovnicească de pocăinţă, sunt cu mult mai presus de toate acelea, despre care socoţi tu şi pe care voieşti să le porţi. Este drept că mulţi dintre Sfinţii Părinţi au purtat lanţuri şi cămăşi de pocăinţă, dar ei erau bărbaţi înţelepţi şi desăvârşiţi şi toţi făceau acest lucru din dragoste de Dumnezeu şi pentru desăvârşita umilire a trupului şi omorârea patimilor lui. Aşa, de pildă: Teodosie de la Pecerska, fericitul Vasâli s.a. Dar noi suntem încă nişte copii în cele duhovniceşti şi patimile împărăţesc în trupul nostru, împotrivindu-se legii şi voii lui Dumnezeu. Aşa că, ce ne va folosi nouă că ne vom îmbrăca în lanţuri şi cămaşa de pocăinţă, dar în schimb vom dormi, vom mânca şi vom bea cât vom pofti! Şi afară de aceasta noi nu putem răbda cu bărbăţie nici cea mai mică supărare, pe care ne-o face vreun frate, iar dintr-un singur cuvânt poruncitor şi de dojană, cădem în mânie şi întristare, aşa încât, ne ridicăm cu zavistie împotriva celorlalţi fraţi ai noştri, care sunt văzuţi bine în faţa egumenului, şi luăm toate poruncile lui drept jignire, lipsă de atenţie şi rea-voinţă faţă de noi. Şi acum socoate şi tu singur, numai din aceasta, cât de slabă este temelia vieţii noastre călugăreşti, dacă nu cumva chiar lipseşte cu totul. Iar asta vine de acolo că noi luăm prea uşor această viaţă şi nu ne supunem rânduielilor ei»”.
Desigur, acestea le spunea Părintele Serafim pentru alţii (şi, în special, pentru Ivan Tihonovici, de unde putem vedea că acesta n-a dus lipsă de sfaturi şi îndrumare părintească, chiar de la începutul vieţii sale călugăreşti), care erau încă cu adevărat neîncercaţi în viaţa duhovnicească şi care, în dorinţa lor de desăvârşire, nu trebuie să înceapă astfel de nevoinţe ieşite din comun, ci cu altele, mai uşoare pentru a se înălţa treptat. Însă el însuşi, după alte mărturii, ca unul ce făcea parte dintre acei bărbaţi înţelepţi şi desăvârşiţi, cum numea pe alţii, purta la gât, sub cămaşă o cruce mare de fier, de 22 cm, legată cu o sfoară groasă iar cămaşa de pocăinţă n-a purtat niciodată”.
Sursa: razbointrucuvant.ro