Lidia Hamza
Iată, chiar înainte să intrăm în Postul cel Mare al Învierii Domnului, Biserica stabilește în rânduiala sa, Duminica iertării.
Ce măreață este această zi! Acum începe Învierea! Și se sfârșește în veșnicie.
Ca să pot fi iertată, trebuie să iert!
Dar a ierta eu, nu se poate până nu recunosc, mai întâi, starea decăzută a mea, nu a celui pe care vreau să-l iert. Căci dacă eu nu aș avea păcat, aș avea îndreptățirea să arunc cu piatra. Mi-aș putea permite să am și eu greșiți ai mei. Însă câtă vreme nu sunt desăvârșită, nici nu e nevoie să am pe cineva pe care să trebuiască să-l iert.
Recunoașterea stării de păcătoșenie este marea Taină a Pocăinței, marea Taină a Nașterii din Nou. Ea deschide ușile întoarcerii către Tatăl.
Prin Pocăință îmi simt despovărată întreaga ființă. Despovărarea picură în suflet bucuria. „Trăiesc și umblu prin credința / C-am fost iertat, iertat deplin“ (Traian Dorz). Și că nu există niciodată cineva pe care trebuie să-l iert. Ci tuturor trebuie să le cer eu iertare.
Dacă acest pas al Nașterii din Nou reușesc să-l fac și eu tot deplin, bucuria mântuirii deplină în mine mă poate face să-l iubesc atât de mult pe aproapele meu, că nici nu mă pot supăra pe el. Pot ierta și eu deplin atunci. Sau nici nu e nevoie să iert. Pentru că iubesc. Și iubirea desființează iertarea.
Și dacă acest lucru, iertarea, despre care știm toți cei care vom fi rostit vreodată Rugăciunea Domnească, ne este atât de cunoscut, că îl și putem omite, îl putem uita sau putem sări peste el, iată, Biserica vine și așază chiar înaintea marii sărbători a Iertării divine, prin care-am fost restaurați în Hristos, această mare și minunată duminică: Duminica Iertării. Ca să nu uităm nicodată!
Unii pot ierta la fel de ușor și nepăsător, precum și rostesc Rugăciunea aceasta: „Și ne iată nouă, precum…“ Dar aceasta este o iertare ușuratică.
Unii nu pot ierta niciodată: „Nici la moartea mea nu vreau să vină cel care mi-a greșit!…“. Deși și unii, și alții cunosc bine prețul iertării atât al celei de la Domnul către noi – Răstignirea! – cât și al celei de la noi spre semeni – tot o răstignire! Cine nu știe azi condiția propriei iertări, „precum și eu“? Și, da, este tot o răstignire: a mea pentru fratele meu pe care vreau să-l iert.
Uneori nu înțelegem foarte bine și nu cunoaștem deplin sensul profund al iertării. Credem adeseori că a ierta pe aproapele înseamnă a trece cu vederea o greșeală și a nu rămâne supărat pe cel care ne-a greșit și, mai ales, a nu răspunde cu aceeași măsură.
O, dacă ar fi numai aceasta!
Iertarea aproapelui începe cu pocăința mea! Atunci pot ierta deplin, când încep cu mine. Când mă îndrept eu întâi. Numai îndreptarea mea prealabilă poate ierta apoi deplin pe aproapele. Și îndreptarea mea este o răstignire a mea. O suferință a mea. Nu o suferință pentru rana făcută de fratele, pe care îmi doresc să o iert. Ci este vorba despre rana pe care mi-am făcut-o eu însămi, prin nerăbdarea în taină a acelei greșeli, prin neiubirea mea, prin neatenția cu care ar trebui să acopăr greșeala făcută de fratele meu, prin neasumarea ca și cum ar fi a mea această greșeală pe care vreau să o iert. Iertarea celui care mi-a greșit, nu este un favor pe care, în „mărinimia“ mea o fac pentru el. Este răstignirea mea pentru el! Nici măcar Domnul Hristos nu acordă iertarea ca pe un cadou făcut din măreția slavei Sale pentru noi, muritorii. Ci iertarea Sa este răstignirea Sa, prețul Său, umilința Sa, asumarea vinii întregii omeniri, ca și cum ar fi fost a Lui Însuși. Și de aici, din Cruce, din iubirea Lui răstignită ne-a putut da iertare nouă. Și eu, prin răstignirea mea mai întâi, prin îndreptarea mea, de pe crucea mea, pot zice pentru greșiții mei: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac“. Mântuitorul Se ruga să-i ierte Tatăl pe răstignitorii Lui, adică pe noi, El Însuși nu avea nimic de iertat. El doar ne-a iubit atât de mult. Adică și eu să pot să mă rog pentru iertarea și mântuirea celui care mi-a greșit în vreun fel, pentru că-l iubesc atât încât să nu fie nevoie de iertare. Cum iubește mama pe copilul ei și-l acoperă când greșește.
De aceea a făcut-o Domnul mai întâi. Ca să înțelegem cum se face iertarea. S-a făcut om ca noi și ne-a iertat pe noi, ca noi să învățăm cum se face iertarea și ne-a iubit pe noi ca să înțelegem cu să iubim încât să nu fie nevoie de iertare, ca să ne poată îndumnezei, prin El, și pe noi.
Privind iertarea prin prisma aceasta, constat că eu nu am iertat niciodată pe nimeni. Poate pe copiii mei, că iubirea de mamă față de copilul său se poate apropia oarecum de iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Spun oarecum, pentru că nici o mamă nu poate iubi și ierta ca Domnul Hristos!
Cum mă raportez atunci la Rugăciunea Tatăl nostru? Cum aștept iertarea lui Dumnezeu, când eu nu înțeleg încă deplin profunzimea actului iertării aproapelui? Când încă nici nu am pășit pe această primă treaptă a Învierii împreună cu Domnul?
Iertarea presupune niște pași: recunoașterea greșelii, cererea de iertare urmată inseparabil de hotărârea și promisiunea de a nu mai repeta greșeala respectivă.
Ce simplu spun copiii:
– Mamă, iartă-mă, nu mai fac! Pentru că în nevinovăția lor, chiar învață ceva din greșeală.
Cererea mea de iertare este adeseori doar din vârful buzelor și la modul general: „Iartă-mă dacă ți-am greșit cu ceva“ sau „Poate ți-am greșit cu ceva, iartă-mă“. Iar nu concret pentru un lucru, o vorbă sau o faptă anume, ca să urmeze și îndreptarea prin părerea de rău, prin pocăință. Acel „dacă am greșit“ și acel „poate am greșit“ mă scutesc de îndreptarea „nu mai fac!“. Că nu știu ce anume trebuie să nu mai fac. Iertarea asta se cere și se oferă ușor. Deși uneori și aceasta ni-e greu să o facem. Însă nu aceasta este iertarea deplină.
Iertarea cerută și oferită înseamnă schimbare!
(Nici nu încape discuție despre fratele căruia eu i-am greșit, căci față de acesta sunt datoare să-mi cer iertare și să repar tot ce mai pot din răul făcut. Și să nu-l mai fac apoi niciodată! Ci vorbesc despre iertarea pe care trebuie să o dau eu cuiva care mi-a greșit).
Când greșesc eu, repede îmi găsesc circumstanțe atenuante, repede mă îndreptățesc. Dar când greșește fratele… îmi răsar în suflet, ca brândușele pe dealuri, circumstanțele agravante și judecata! Și apoi uneori, un „Iartă-mă!“ din vârful buzelor. Care nu schimbă nimic, nu înnoiește nimic. Nu produce nimic. Eu rămân în continuare aceeași. Când mi-o cere fratele, aștept schimbarea din partea lui. Și o ofer tot din vârful buzelor, că rareori o cerere de iertare vine și cu schimbarea. Când mi-o cer eu altuia, formal, din vârful buzelor, îmi rămân față de acela, în suflet, aceleași prejudecăți, aceeași suspiciuni și „nodul“, despre care se spune că rămâne chiar dacă are loc o împăcare.
Deci, din toată inima și concret, îmi cer iertare de la părinți, că nu le-am urmat întocmai povața și pentru toate cu câte i-am supărat.
Îmi cer iertare de la frații și surorile mele, că nu le-am fost o povață dulce ca mierea sau un ajutor potrivit în încercări…
Îmi cer iertare de la soț, că nu l-am înțeles întotdeauna și nu i-am fost mereu aproape.
Îmi cer iertare de la copii, că nu le-am fost alături când le-a fot greu, că nu am știut folosi metode mai înțelepte cu care să-i cresc, că nu li L-am descoperit pe Domnul în toată frumusețea și splendoarea Sa, măcar atâta câtă am simțit-o eu.
Îmi cer iertare de la prieteni și de la neprieteni, că n-am fost statornică în prietenie și nu m-au simțit mereu lângă ei în nevoi.
Îmi cer iertare de a străini, că au rămas tot străini pentru mine.
Îmi cer iertare de la adunarea și biserica mea, că nu le-am iubit atât cât să-mi dau și viața pentru ele.
Îmi cer iertare de la pâinea și apa cu care m-am hrănit, că nu întotdeauna le-am meritat.
Îmi cer iertare de la soare și de la ploaie, că le-am folosit adeseori nepăsătoare…
Îmi cer iertare de la voi toți, cu dragoste și cu părere de rău pentru tot ce am greșit. Și pentru că până acum nu am știut nici cum să vă iert eu.
Și îmi cer iertare de la Dumnezeu și Îl rog așa să mă ierte, precum și eu iert.
*
Doamne, dă-mi putere să iert așa cum m-ai iertat Tu pe mine!
Apoi, iertând și iertată, să pășesc spre slăvita Înviere din Noaptea Sfintelor Paști, urcând treaptă cu treaptă scara Triodului binecuvântat din Marele Post, ca împărtășită cu Tine deplin, deplin să Te am și deplin să Te arăt tuturor.