Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica 1 după Rusalii
O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.
O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
– Ce este şi care este adevărata credinţă?
– O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
– Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
– Venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi“ mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată!
Sau cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toţi păstorii cer plată, toţi ostenitorii – remuneraţii, toţi predicatorii – salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, maşină, avion…
Câţi sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care, după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri, două ceasuri, pentru o adunare de alte patru ore cu fraţii, apoi să vină iarăşi două ore înapoi; spre ziuă, mai rămânându-le şi lor să doarmă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi, doar două ore, până să-şi ia din nou ziua lor de muncă grea, care va avea iarăşi, apoi, tot o astfel de noapte!?
Gândiţi-vă câţi sunt astăzi de aceştia, pentru a vedea cât sunt de rare, astăzi, pe lume, încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite şi puternica încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
Şi totuşi lumina lumii noastre şi sarea pământului nostru sunt cu adevărat doar puţinii aceştia, dispreţuiţii aceştia, pescarii şi „opincarii“ aceştia…
Căci Dumnezeu alege şi astăzi, ca totdeauna, lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari… şi lucrurile dispreţuite ale ei, ca să facă de ruşine pe cele lăudate… (I Cor 1, 27-29).
Ca să ştim ce este dragostea, trebuie să citim I Corinteni, 13… Iar ca să vedem câţi o au pe această dragoste, trebuie să ne uităm doar la vieţile sfinţilor.
Ca să ştim ce este credinţa, trebuie să citim Evrei 11, iar ca să vedem câţi o au pe această credinţă, unde trebuie să ne mai uităm acum? La I Cor. 4, 9? La Fapte 16, 23-24? Sau în Apocalipsa 6, 9-11? Sau în Patericul ori în Filocalia? Căci parcă numai acolo au mai rămas adevăraţii credincioşi.
Ce trist răsună în urechile sufletului nostru întrebarea dureroasă a Mântuitorului: Când va veni Fiul Omului, va găsi el, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8) Nu biserici, nu confesiuni, nu predicatori, nu crezuri!… De acestea vor fi destule. Ci credinţă, credinţă adevărată, aur adevărat, credincioşi adevăraţi…
Şi totuşi mântuirea numai printr-o astfel de credinţă se poate dobândi. Pentru că mântuirea adevărată cere o credinţă adevărată.
Mântuirea oamenilor, mântuirea pe care o promit şi o îmbie diferiţi oameni, de diferite păreri, este o mântuire ieftină, fiindcă ea cere o credinţă ieftină. Cei care îţi promit mântuirea lor cer doar să le primeşti credinţa lor, botezul lor, numele lor – şi, gata, ţi-au şi dat mântuirea!
Dar mântuirea pe care o dă Hristos ne cere neapărat şi nouă ceea ce a cerut Sfinţilor Părinţi şi Apostoli, tuturor marilor Săi oameni din Vechiul sau Noul Testament. Ne cere şi nouă să dobândim şi noi o credinţă de acelaşi preţ cu a lor (II Petru 1, 1).
Fiindcă numai ca sfârşit al unei astfel de credinţe se poate dobândi mântuirea lui Dumnezeu (I Petru 1, 9).
Oamenii promit mântuirea la începutul credinţei lor; Dumnezeu o promite numai la sfârşitul credinţei Lui.
Aceasta este deosebirea dintre „mântuirea“ oamenilor şi mântuirea lui Dumnezeu.
Dar, cum noi ştim că oamenii sunt mincinoşi, ştim şi ce înşelaţi se vor afla cei care s-au bizuit pe mântuirea lor.
Fericiţi sunt numai cei care se bizuiesc pe mântuirea lui Dumnezeu şi îşi dau toate silinţele să dobândească credinţa Lui şi toate celelalte minunate virtuţi care trebuie unite cu ea, fiindcă numai în felul acesta ni se va da intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos… Dar cine nu le are pe acestea în el este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate (II Petru 1, 5-11).
De aceea, să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji (I Tes. 5, 6).
Să nu ne mulţumim cu mântuirea oamenilor, căci va fi vai de noi, cu ei cu tot, ci să căutăm să dobândim mântuirea lui Dumnezeu, căci numai atunci vom fi cu adevărat fericiţi.