Predică la Duminica Pogorârii Sfântului Duh
Voi veţi fi martorii Mei în Ierusalim şi în Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1, 8).
Fraţilor, vreme de un an de zile, Biserica întinde înaintea fiilor săi tot şirul învăţăturilor şi faptelor Domnului nostru şi a Sfinţilor Săi. Şi face aceasta pentru ca dintr-însele să ne învăţăm şi noi şi să ne facem vrednici închinători ai Domnului nostru şi călcători pe urmele Sfinţilor.
Din acest şir de fapte, fraţilor, sfârşim acum cu cele mai însemnate. Căci creştinătatea încheie azi drumul lung care se întinde de la naşterea Mântuitorului şi până la data când Apostolii au ieşit în lume să vestească numele Său. După simţirile curate care ne-au străbătut în vreme de iarnă la venirea Domnului Hristos în lume; după frumuseţile Botezului, când Domnul se pregăteşte să avânte între oameni puterea tainică a cuvântului Său; după durerile Patimii şi tresăltarea de bucurie la scularea Sa din morţi, în sfârşit, după intrarea în mărirea Părintelui său prin înălţarea la Ceruri, – creştinătatea încheie cu cel din urmă popas, care este sărbătoarea aceasta numită a Duminicii celei Mari, sau a Rusaliilor. Aci, ca omul care a străbătut un şir lung de învăţături şi se simte acuma înarmat la lucrul pentru viaţă, îşi încordează şi creştinătatea ochii şi priveşte înapoi la lungul drumului străbătut.
Ce are de făcut acuma? La această întrebare, în lumini de foc i se înfăţişează ochilor cuvintele Domnului când S-a despărţit de Apostolii Săi: Voi veţi fi marturii mei în Ierusalim şi în toată Iudeia şi Samaria, şi până la marginile pământului.
Câtă putere este, fraţilor, în aceste cuvinte şi cât de mult ne umplu de cutremur! Dar nu de cutremurul fricii ne umplem, ci de măreţia acestei sarcini pe care Domnul Hristos o pune pe umerii noştri.
Dacă cineva ne-ar încredinţa o treabă însemnată, ne-am simţi măguliţi de încrederea care a pus-o în noi. Dar cu atât mai mult trebuie să ne simţim cinstiţi şi măguliţi, când ne gândim că Mântuitorul ne-a încredinţat nouă această sarcină, de a fi martorii Săi pe pământ.
Şi cum avem noi a fi martorii săi? Vom fi martori, fraţilor, îndeplinind în aşa chip poruncile Domnului nostru, încât tot cel ce se va uita la noi să zică: cu adevărat Dumnezeească învăţătură este aceasta; uite cât de plăcut şi de minunat făţuieşte ea viaţa celor ce se închină lui Iisus Hristos! Într-adevăr, nu este dovadă mai puternică despre vrednicia unei învăţături, decât văzând-o cum curăţă şi preface şi poleieşte traiul omului. După cum puterea unui leac se vădeşte prin aceia că, odată înghiţit, întăreşte şi însănătoşează trupul, tot aşa vrednicia unei învăţături se dovedeşte prin îndreptarea pe care o aduce în viaţa omului.
In chipul acesta, fraţilor, avem noi a fi martori ai Domnului nostru, adică ducându-ne viaţa astfel încât să fie o oglindire adevărată a învăţăturii Celui ce ne-a dat-o; să se citească legea creştină, nu în cărţi, ci în înseşi vieţile noastre. Astfel noi cu aceia mărturisim că credem în Domnul Hristos şi-L urmăm, dacă facem voia Lui. Aşa a înţeles şi El când s-a despărţit de apostoli: El a vrut ca urmaşii Lui să fie oglinzi vii ai învăţăturii Sale.
Sfinţii Apostoli aşa au şi fost. Ei au urmat Domnului cu o credinţă de fier şi au dat dovada cea mai straşnică pe care o putem da: Şi-au dat viaţa mărturisind pe Domnul. Sf. Apostol Iuda moare ciuruit de săgeţi, Sf. Andrei e ţintuit pe o cruce strâmbă. Sfântul Petru e răstignit cu capul în jos, Marelui Apostol Pavel i se taie capul, Sfântului Ioan Botezătorul i se tăiase mai nainte, Sfântul Ştefan a fost ucis cu petre, în sfârşit, Sfântul Iacob, care era vlădică în cetatea Ierusalimului, a fost şi el ucis.
Dacă de la vremea Apostolilor trecem la Sfinţi, îi găsim şi pe ei martori adevăraţi ai Mântuitorului, îndeplinind cu credinţă poruncile şi prin pilda lor trăgând şi pe alţii în staulul Domnului. Ei au fost nişte mărgăritare vrednice de numele Celui la care se închinau, Sfinţi de care nu era lumea vrednică (Evrei 11, 38), după cum îi numeşte Apostolul; prin multe prigoniri au îndeplinit poruncile Domnului, dar le-au îndeplinit. Cu viaţa lor ei erau martori ai Domnului, încât zmulgeau lauda până şi a duşmanilor lor. Astfel, un învăţat păgân, Libanius, care se uita cu ochi răi la creştini, a trebuit să mărturisească despre Antuza, mama Sfântului Ioan Gură-de-Aur: „Ce mame au creştinii!“ Deci, purtările lor, călăuzite de învăţătura Domnului, erau ca o înştiinţare şi mărturisire către toţi că vrednică trebuie să fie legea lui Hristos, dacă este în stare să facă aşa oameni. Prin faptele lor, Sfinţii de care lumea nu era vrednică, arătau cât de înalte, curate şi cinstite sunt căile deschise de Domnul pentru viaţa noastră.
Dar au trecut acele timpuri, fraţilor, şi au venit cele de azi în care nouă ne cade sarcina de a fi martorii Domnului. Triste sunt aceste timpuri, fraţilor, pentru că departe suntem noi de a oglindi în viaţa noastră învăţătura Domnului! Noi ne numim creştini, dar cu faptele sunteţi departe de a mărturisi pe Domnul. Dacă ar fi să se uite, cineva la noi şi să ne judece de ce lege suntem, n-ar putea spune că suntem creştini. Şi de-ar fi să vie însuşi Domnul şi să ne grăiască faţă către faţă, ne-ar spune că facem ruşine numelui Său, iar în loc de martorii Săi, suntem martorii diavolului. În adevăr, cum ar putea fi martorii Mântuitorului acei în mijlocul cărora se petrec ocări, grăiri de rău, beţii şi alte răutăţi? Nu, fraţilor, nu sunt martori ai Domnului cei ce zic şi nu fac, cei ce se numesc cu numele lui dar nu-i urmează poruncile.
Luaţi aminte la faptul pe care vreau să vi-l povestesc.
Dacă un creştin ar fi dus la groapă fără preot, fiecare ar zice: „a fost înmormântat ca un câine“, şi drept ar fi. Dar nu ştiu de ce oamenii iau seama numai la faţa lucrurilor, dar mai la adânc nu se bagă! Căci ia să ne uităm bine şi să vedem de ce oare omul dus la groapă fără preot a fost înmormântat ca un câine? Îi zicem aşa fiindcă a fost îngropat ca şi oricare dobitoc, fără rugăciunile Bisericii şi fără a-l fi încredinţat prin rugăciunile noastre odihnei veşnice în Domnul. Dar oare acel care se lipseşte de binecuvântările Bisericii în viaţă şi nu dă ascultare poruncilor Domnului nu trăieşte ca un câine? Şi dacă nouă ni-i groază a intra în odihna vieţii de veci fără binecuvântarea Bisericii şi ne pare ceva peste fire, de ce oare nu ne îngrozim a trăi ca nişte câini!
Iacă de ce am spus că ne uităm numai la faţa lucrurilor, şi nu în adâncul lor. În adevăr, dacă înmormântarea ca a unui câine te îngrozeşte, cu atât mai mult trebuie să te îngrozească a trăi ca un câine. Ce odihnă veşnică poate să-ţi aducă înmormântarea la adăpostul umbrit al Bisericii, când tu în viaţă ţi-ai bătut joc de poruncile Domnului? Au oare odihna în ceata drepţilor nu e răsplata faptelor tale? Şi dacă n-ai făcut faptele, cum îndrăzneşti a nădăjdui odihna în loc de pedeapsă?
Biserica se roagă şi pentru cel bun şi pentru cel rău, dar atâta; nu ea hotărăşte soarta omului, ci Domnul din ceruri, şi numai El. Deci, cine crede că şi-a orânduit bine viaţa de veci numai cu aceia că a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat în cutare fel şi să i se facă cutare pomeni, fără a-şi fi gătit mai întâi prin faptele sale cununa cea neveștejită de la Domnul, e ca şi cum s-ar ameţi cu o băutură care îi toceşte simţurile, dar atâta tot.
Asta se cheamă, fraţilor, a privi lucrurile numai pe deasupra, şi nu înăuntru lor. Domnul Hristos Însuşi mustra cu vorbe foarte aspre pe iudeii din vremea sa care ţineau legea numai în părţile de afară ale ei. Acele vorbe sunt atât de puternice şi atât de limpezi în puterea lor şi zugrăvesc aşa de bine şi purtarea noastră, că de folos va fi să ni le amintim. Astfel zice Domnul: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii: dreptatea şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi… Voi curăţiţi partea cea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de nedreptate (Matei 23, 23 – 26).
Iată, fraţilor, mustrarea lămurită în cuvintele Domnului: Aţi lăsat cele mai grele ale legii: dreptatea şi mila şi credinţa; pe acestea se cădea să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi.
Nu facem şi noi oare tot aşa în pilda care v-am dat-o cu înmormântarea? Noi ţinem pe aceasta, iar cele mai grele ale legii le-am lăsat. Dacă însă cele mai uşoare ale legii, precum botezurile copiilor şi prohodirea şi pomenirile la Biserică şi alte slujbe nu le-am lăsat, cu atât mai mult se cuvenea să ne aducă aminte de cele mai mari ale legii: de dreptate şi milă şi credinţă, de cinste, curăţie de inimă şi grăire de adevăr. Da, căci una fără alta nu merge şi nu îndeplineşte legea cel ce-o îndeplineşte numai pe jumătate ori în cele mai uşoare. Doar spune Sfântul Apostol Iacov: Oricine va păzi toată legea şi va greşi într-un punct, s-a făcut tuturor vinovat (Iacov 2, 10).
Numai astfel, fraţilor, ne vom face martori vrednici ai Dumnezeului nostru şi vom dovedi celor de altă lege că învăţătura Domnului e înaltă şi sfântă; numai astfel vom dovedi că suntem creştini, nu numai cu numele, ci şi cu credinţa, cu inima şi cu fapta. Şi numai cei ce fac aşa sunt adevăraţi creştini, adevăraţi martori şi adeveritori ai Domnului pe pământ. Închinătorii numai cu buzele, cei care vin la biserică pentru ca de la uşă, cum au ieşit, să uite că sunt creştini şi să se poarte ca şi cei fărădelege – sunt creştini mincinoşi, batjocoritori ai legii Domnului, pomi fără roade. Şi dacă închinătorilor de acest soi ai evreilor Mântuitorul le zice: șerpilor! pui de năpârcă, cum veţi scăpa de judecata viitoare? (Matei 23, 33), nu ştim cum creştinii cu numele au să merite alte cuvinte.
Voi nu vă închipuiţi fraţilor, câtă suferinţă şi câtă ruşine aduc Bisericii cei ce numai cu numele se ţin de dânsa. Vestitori ai Evangheliei pleacă prin ţări depărtate să răspândească şi la alte neamuri cuvântul Domnului. Şi ştiţi ce se întâmplă pe unde se mai află creştini? Sunt arătaţi cu degetul de necredincioşi, către cei ce vin să vestească numele lui Hristos. Uite pe creştinii voştri, zic ei, uite câtă viclenie şi înşelăciune şi necinste este la voi! Ce să căutăm noi la legea voastră? De-ar preţui ea ceva, aţi fi voi oameni mai de treabă, dar nu sunteţi; lecuiţi-vă mai întâi pe voi, ş-apoi veniţi la alţii!
Astfel, fraţilor, se va putea zice şi despre noi; şi, de veţi sta de vorbă cu alţii de altă lege, chiar veţi auzi. Şi fi-va oare pe nedrept? Nu sunt şi între noi viclenia şi înşelăciunea şi beţia şi alte patimi? Să ne ruşinăm, că aşa este şi să ne umilim. Dar această umilinţă să nu fie spre moarte, să fie spre îndreptare, să fie spre învierea şi zmulgerea vieţii noastre din ghiarele cele de scârbă ale păcatului.
Să ne aducem aminte că Domnul ne-a vrut şi ne-a aşezat martori ai legii Sale pe pământ, oglinzi vii de curăţie creştinească, ca, văzând oamenii faptele noastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri, pentru legea pe care ne-a dat-o. Numai astfel vom face cinste numelui de creştin şi vom da mângâiere Bisericii lui Hristos, prea de multe ori amărâtă de noi. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor