Traian Dorz, Piatra scumpă – fragment
…Sfântul Ioan Botezătorul, ca toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, a rămas mereu la mărturisirea sa pe care a ţinut să şi-o sfârşească cu credincioşie. Şi aşa şi-a şi sfârşit-o. De aceea a fost lăudat de Dumnezeu. Căci numai acela care rămâne statornic îşi duce mărturisirea sa până la sfârşit. Toţi cei nestatornici îşi pierd mărturia şi n-o mai găsesc niciodată. De aceea nu mai au crezare apoi la nimeni.
Ioan n-a spus la început un lucru, iar mai târziu altul. N-a spus o dată într-un fel, iar altă dată altfel, căci mărturisirea adevărată este ca şi credinţa: numai una. Voi sunteţi martori, a zis el, că eu am spus: Nu eu, ci El. Voi sunteţi martori că eu aşa am zis de la început şi voi sunteţi martori că eu tot aşa zic şi acum, până la moarte. O, ce mărturie vrednică şi ce martor vrednic este acesta în faţa cerului, în faţa pământului şi în faţa veşniciei! Doamne, aşa să fie şi mărturia noastră! (…)
Duhul Sfânt, Care l-a umplut pe Sfântul Ioan Botezătorul, i-a descoperit lui cele două mari taine cu privire la Hristos: Taina Jertfei Sale răscumpărătoare, când a zis: Iată Mielul şi Taina Nunţii Sale Veşnice, când a zis: Iată Mirele. Acestea sunt adevăratele descoperiri ale Duhului Sfânt pentru oricine este cu adevărat un prooroc.
Fiecare om are un dar şi o chemare. Darul unui prooroc şi chemarea lui este să-L descopere şi să-L arate pe Hristos, să meargă înaintea Lui, spunând: Iată Mielul, iată Mirele. Atât.
Dacă profetul merge înaintea lui Hristos, cu siguranţă că şi pe urma lui vor merge multe suflete. Cine face ca o adunare să ajungă o mireasă a lui Hristos, acela va fi cu adevărat un prieten al Mirelui. Binecuvântat să fie şi binecuvântat va fi acela!
Cum vei răspunde tu în faţa lui Hristos pentru ceea ce trebuia să faci şi n-ai făcut, pentru sărăcia la care trebuia să ajuţi şi n-ai ajutat, pentru faptele bune pe care El le-a pregătit să le faci şi nu le-ai făcut, pentru săracii la care trebuia să mergi şi n-ai mers, pentru cuvântul pe care trebuia să-l spui şi nu l-ai spus, pentru drumurile pe care trebuia să le umbli şi nu le-ai umblat… din pricină că ai fost zgârcit, leneş şi nepăsător şi din pricină că ai iubit mai mult traiul uşuratic, sau ascultarea soţului firesc, sau aprecierile societăţii necredincioase decât pe Dumnezeul tău şi conştiinţa misiunii tale?
Întreabă-te cum vei răspunde în faţa lui Hristos pentru astea.
Hristos este ca lumina, eul nostru este ca umbra; când se înalţă lumina, umbra scade. Când creşte umbra, lumina se ascunde. Este ca şi cu soarele şi luna. Când răsare soarele, luna apune. Când răsare luna, apune soarele. Nu pot lumina în acelaşi timp pe cer. Aşa este şi în viaţa duhovnicească. Hristos trebuie să fie sus, iar eul nostru jos, la picioarele Lui. Aşa a fost în viaţa sfinţilor.
Înţelegem noi oare că eul nu trebuie să se ridice niciodată? Hristos trebuie să fie înălţat totdeauna, iar eul umilit totdeauna: în predica ta, în faptele tale, în toată viaţa ta. Hristos trebuie să fie văzut în orice cuvânt al tău, în orice stare a ta, în orice pas al tău.
Până când nu se va mai vedea nimic din eul tău. Atunci ai ajuns al lui Hristos.
Singur Hristos să crească în toate Bisericile, în toate familiile, în toate inimile, în toate privinţele alor Lui, tot mai frumos, mai preţuit, mai iubit, mai ascultat, până ce totul se va umple numai de strălucirea, de armonia şi de dragostea Lui; să crească lauda, ascultarea şi trăirea lui Hristos prin toţi şi în toţi, fiindcă este o nelegiuire şi un furt când se caută slava şi foloasele omului prin Hristos, şi nu slava şi foloasele lui Hristos prin om.
Vai de oricine face astfel!