Protopresviter Theódoros ZISIS
Cuvânt înainte, la ediţia a doua a cărții Rugăciunea în comun cu ereticii scrisă de Pr. Anastasie Goțopulos, Editura Predania, 2013.
În ultimele decenii, problema rugăciunii în comun cu ereticii a neliniştit serios poporul ortodox, căci s-au înmulţit încălcările acelor Sfinte Canoane care condamnă rugăciunile în comun cu o limpezime de netăgăduit. De-a lungul multor secole, în practica Bisericii s-a respectat şi s-a păstrat sfânta rânduială canonică. Nici chiar Patriarhia Constantinopolului, care acum are iniţiativa rugăciunilor în comun şi prin aceasta dă un rău exemplu, nu a îndrăznit să susţină oficial abrogarea Sfintelor Canoane, deşi voci izolate ale unor influenţi reprezentanţi ai ei consideră anacronică aplicarea canoanelor.
Din păcate, ascensiunea Ecumenismului sincretist, fără piedici serioase din partea Bisericii, şi tocirea sistematică a sensibilităţii ortodoxe în ultimele decenii din pricina tăcerii şi indolenţei celor împuterniciţi să apere şi să păzească predaniile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi, i-a încurajat pe ecumenişti să organizeze „săptămâni de rugăciune în comun” cu participarea clericilor şi a profesorilor Facultăţilor de Theologie, să ia parte fără nici o teamă la slujbele eterodoşilor, unii trecând chiar şi peste „linia roşie” socotită drept cea din urmă limită de îngăduinţă, şi anume împărtăşirea la aşa-zisa „Dumnezeiasca Euharistie”, lipsită de har, a eterodocşilor; prin aceasta, cei care s-au împărtăşit la asemenea pseudo-euharistii „devenind azimiţi” [1]. De pildă, Patriarhul Athenagora, încă pe când era Arhiepiscop al Americii, recomanda preoţilor să îi împărtăşească pe eterodocşi, după cum el însuşi a dezvăluit într-o cuvântare către preoţii ortodocşi din Germania, după mărturia părintelui Gheorghios Metallinós. La fel a făcut şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu cu ani în urmă la Ravena, când i-a împărtăşit pe eterodocşi. Încă şi în Biserica Greciei, tradiţională în trecut, un preot, profesor al Facultăţii de Drept, protopresviterul Kóstas Béis, s-a lăudat în scris că a luat parte la o „Dumnezeiscă Liturghie” ecumenistă în Sýros, şi s-a împărtăşit cu ostia papală, fără ca ulterior să fie mustrat de episcopul lui şi fără ca Sfântul Sinod al Bisericii Greciei să se ocupe în vreun fel de cel care a dispreţuit Sfintele Canoane „cu capul descoperit şi cu limba necugetată.”
Culmea tuturor acestor încălcări ale rânduielii canonice la cel mai înalt nivel o constituie toate acele evenimentele nelegiuite, antipatristice şi fără precedent care s-au petrecut în timpul vizitei Papei Benedict al XVI-lea la Fanar cu ocazia sărbătoririi Tronului Patriarhal, pe data de 30 Noiembrie 2006. S-au cutremurat atunci cerul şi pământul la vederea ereziarhului Papă „stând în locul cel sfânt”, (Matei 24, 15) aducându-i-se imnele şi binecuvântările care se cuvin Mântuitorului – „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului¬” –, îmbrăţişat de Patriarh ca Preasfinţit Episcop al Romei, purtând omofor arhieresc şi rostind „Tatăl nostru”, şi multe altele […].
Am apostrofat atunci, prin articolele noastre, această încălcare şi sfidare a Sfintelor Canoane, precum şi întreruperea succesiunii apostolice şi abaterea de la calea Sfinţilor Părinţi. Însă urmarea luării noastre de poziţie a fost înştiinţarea scrisă din partea Fanarului că nu mai facem parte dintre clericii Patriarhiei Ecumenice şi că trebuie să îi informăm la care dintre Mitropoliile din Biserica Greciei să trimită certificatul nostru de eliberare din funcţie, ceea ce am şi făcut, înscriindu-mă între clericii Sfintei Mitropolii a Thessalonicului, cu binecuvântarea şi consimţământul Înalt Preasfinţitului Mitropolit Anthim.
Este vădită, aşadar, încercarea de a fi reduse la tăcere vocile ortodoxe şi de a fi slăbite rezistenţele, aşa încât să ajungem la unirea „Bisericilor” şi la intercomuniunea treptată, de jos în sus, de la bază, prin familiarizarea poporului cu rugăciunile şi liturghisirile în comun. Νu este însă posibil să aibă loc unirea câtă vreme Papa cel atoteretic nu se leapădă de rătăcile şi ereziile lui şi nu se întoarce cu pocăinţă în sânul Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice, făcând cu putinţă astfel mântuirea milioanelor de membri ai aşa-zisei Bisericii Catolice [2].
Prin harul lui Dumnezeu, conştiinţa de sine ortodoxă se întăreşte: „cuvântul lui Dumnezeu nu se leagă” (II Timotei 2, 9). O mulţime de studii, articole şi cărţi asupra temei rugăciunii în comun cu ereticii înfăţişează limpede poziţia ortodoxă şi condamnă pe cei care nesocotesc Sfintele Canoane. Puţini suânt, de fapt, susţinătorii rugăciunii în comun, înregimentaţi în politica ecumenistă, având o argumentaţie şubredă şi gata să se dărâme.
Dintre toate scrierile ortodoxe pe această temă, cea mai bună dintre toate, cartea perfectă, este cea pe care o ţinem în mână, a părintelui Anastasie Goţópulos, un preot binecuvântat şi înzestrat, care nu aparţine doar Sfintei Mitropolii a Patrelor, ci întregii Ortodoxii. Ca profesor universitar, obişnuit de zeci de ani să evaluez şi să pun note textelor şi studiilor, am simţit o mare bucurie când am luat în mâini ediţia întâi a cărţii. Din două motive: în primul rând pentru caracterul exhaustiv al prezentării temei, cât şi pentru cunoaşterea izvoarelor şi a bibliografiei corespunzătoare. Ar putea foarte bine să fie susţinută ca lucrare de doctorat în Dreptul Canonic. Impresionează prin vastitatea cunoştinţelor din domeniul literaturii canonice. Al doilea şi cel mai important motiv este faptul că părintele Anastasie, cu multă bunăcuviinţă, se confruntă curajos cu adversarii lui, chiar dacă aceştia sunt clerici de rang înalt sau profesori ai săi de la Facultatea de Theologie din Athena, unde a absolvit, sau profesori de la Facultatea de Theologie din Thessalonic. Nu se mărgineşte la expunerea învăţăturii Sfintelor Canoane, ci îi şi pune la punct cu mult succes pe oponenţii lui printr-o argumentare imbatabilă. Printre aceştia se numără şi câţiva dintre cei mai titraţi în domeniul Dogmaticii şi al Dreptului canonic. În cazul lor este valabil cuvântul: „Zicându-se pre sine a fi înțelepți, au nebunit” (Romani 1, 22). […]
Thessalonic, Noiembrie 2009
1. Gr. ἀζυμῖται, „mâncători de azimă sau ostie papistaşă.” (n.tr.)
2. Termenul gr. katholikos, etimonul lui „catolic” din limbile moderne, provine de la Aristotel şi desemnează ceea ce este complet, întreg, „numele comun în contrast cu numele fiecăruia;” s-a tradus în limba română prin „universal,” iar în limbajul strict theologic ortodox prin „sobornicesc”. Titulatura completă a Bisericii Ortodoxe este Orthódoxi Katholikì Ekklisía – „Biserica Ortodoxă Sobornicească.” „Când spunem că Biserica este katholikì, înţelegem acest lucru sub trei aspecte: 1. există în toată lumea, 2. deţine întregul adevăr despre Dumnezeu, om şi mântuirea omului şi 3. viaţa pe care o are Biserica este comună tuturor creştinilor, tuturor membrilor ei.” (ÎPS Ierothei Vlahos, Cugetul Bisericii Ortodoxe) Termenul a fost preluat de Biserica Romei, ajungând definitoriu pentru ea: Katholikì Ekklisía – „Biserica Catolică”. Din acest motiv, în limba greacă se evită adesea titulatura de „Biserică Catolică” (care este, în realitate, proprie Bisericii Ortodoxe Soborniceşti) şi se foloseşte, pentru mai multă precizie, Papikì Ekklisía pentru Biserica Romei (care în română s’ar traduce prin „Biserica Papistaşă”), iar pentru „catolici” se foloseşte denumirea de „papistaşi” (n.tr.).