SĂ‑L ÎNTÂMPINĂM PE DOMNUL

Traian Dorz, Crucea mântuitoare

Ce minunat este sufletul unui om sau al unui popor care, condus de mintea sănătoasă, înţelege vremea marilor cercetări Dumnezeieşti şi iese în întâmpinarea Domnului! Ieşind cu bucurie în întâmpinarea lui Hristos – adică înţelegând drept şi primind bine îndrumarea mân­tuitoare – se face întâlnirea cea mai fericită a sufletului cu Dumnezeu. Şi a lui Dumnezeu cu sufletul.
Domnul Hristos vine totdeauna cu cele mai fericite rezolvări ale tuturor problemelor tale. Domnul Hristos vine totdeauna cu lumina, cu liber­tatea, cu pacea şi binecuvântarea tuturor îndestulă­rilor tale, atât pentru mintea ta, cât şi pentru inima ta. Ieşi în întâmpinarea Lui totdeauna când vine spre tine.

Atunci, pentru fericirea ta însuţi, să nu‑L laşi pe Hristos să aştepte sau să ceară – vreme prea multă. Şi cu atât mai mult, nu‑L lăsa să plece de la tine, ci ieşi totdeauna în întâmpinarea Lui şi deschide‑I chiar înainte de a bate El la uşa ta. Ce fericit vei fi şi tu, şi El atunci!
Dă‑I Domnului Iisus totdeauna mai înainte de a‑ţi cere El orice vezi tu că are El nevoie de la tine, ascultă‑L înainte de a-ţi porunci şi urmează-L înainte de a pleca. Abia atunci va fi cu adevărat fericită viaţa ta.

O minte sănătoasă şi o inimă curată, iată ce este cu adevărat fericit pentru oricine. Iar acestea numai Tu, Doamne Iisuse, le poţi înnoi şi face prin Învăţătura Ta care este Adevărul şi prin puterea Ta care este dragostea.
Cel de care Dumnezeu Se foloseşte pentru cele mai mari lucrări ale Sale este adesea o biată fiinţă dintre cele mai puţin însemnate. Aceasta o face Dumnezeu şi pentru a se vedea limpede că nu omul, ci Dumnezeu este Acela Care împli­neşte lucrul minunat ce se face. Spre a se vedea că omul este numai o neînsemnată unealtă de care Dumnezeul Cel Atotputernic Se folo­seşte pentru împlinirea planului Său şi pentru ca nu cumva privirile să se oprească asupra uneltei văzute şi nu asupra Stăpânului Nevăzut.

Pentru intrarea în Ierusalim, Domnul Iisus a gă­sit un asin tânăr pe care nu încălecase încă nici un om (Mc 11, 2). Ce minunat înţeles are tot ce face şi tot ce cere Hristos! Cu câtă bucurie doreşte El să Se folosească de suflete curate, care nu s‑au întinat cu împreunări vinovate şi străine de Dumnezeu!

În slujba lui Dumnezeiască, Hristos a căutat mereu suflete tinere, fiindcă El are mereu nevoie numai de suflete predate Lui, neîncălecate încă de robii omeneşti. Are nevoie de tineri hotărâţi, care să nu se fi făcut robii oamenilor şi nici purtători ai întinăciunii lor.

O, ce Stăpân şi Domn Slăvit, pentru un tânăr pre­dat Lui, este Împăratul Hristos! O, ce triumfală intrare în istorie şi în viaţă îi poate da Hristos oricărui tânăr care este în stare să‑L poarte triumfal pe El printre oameni!

Ce minunat este gândul că Hristos găseşte totdeauna unealta potrivită pentru orice lucrare pe care doreşte El să o facă! Tânărul asin, liber de orice obligaţii omeneşti, care era gata să‑L poarte frumos şi vrednic pe Iisus, era mai dinainte pregătit. Aştepta numai clipa când să fie chemat şi dus la Iisus. Ce bine dacă şi tu ai fi gata acum să vii cu mine la Hristos, ca să te folosească spre slava Lui! Aceasta ar fi slava ta.

Mulţi tineri sunt gata şi azi să fie duşi la Iisus. Trebuie numai ca ucenicii care au datoria şi misiunea să‑i aducă la Iisus să‑şi facă slujba lor de a‑i dezlega pe aceşti tineri purtători de Hristos de la uşile unde sunt legaţi (Mc 11, 4). Şi de a‑i aduce la Domnul!… Dragă ucenic al Domnului Hristos, tu oare câţi tineri ai adus la El?

Tânărul adus la Domnul va purta apoi şi poverile ucenicilor care l‑au adus. Aruncă‑le asupra lui şi va purta frumos şi povara lui Hristos, Împăratul lui (Mt 11, 29‑30); şi el le va purta frumos toate aceste poveri cu uşu­rinţă şi cu voioşie, pentru dragostea şi bucuria slujirii Mântuitorului, căci curăţia şi dragostea tinereţii, puse în slujba lui Iisus, pot fi covârşite de nimic.

Ce triumfal a intrat Hristos în istoria noastră prin Părintele nostru Iosif, prin acest uriaş şi tânăr slujitor al Său, care n‑avea decât abia ceva peste treizeci de ani – vârsta Mântuitorului – când a început în poporul nostru şi în Biserica noastră Lucrarea fără seamăn a Oastei Domnului. Din veacurile primare ale Bisericii Creştine poate că n‑a mai fost o astfel de mişcare duhovnicească, atât de curată şi frumoasă ca ea.

De multe ori suntem noi îngrijoraţi pentru Domnul şi ne gândim ca ucenicii Lui, neştiind cum să facem şi ce va fi cu noi. De unde să luăm pâine? îşi ziceau ucenicii în pustie, într‑un moment greu (In 6, 5). De unde să luăm asinul? îşi vor fi zis şi atunci, tot aşa de îngrijoraţi! Dar Domnul ştie totdeauna ce are de gând să facă (In 6, 6). Trebuie să ştim şi noi că El ştie. Şi să ne bizuim pe El.

Ucenicii se frământă, dar Domnul stă liniştit. El ştie în orice împrejurare şi în orice trebuinţă şi timpul, şi mijlocul de care Se va folosi pentru Slava Sa şi pentru împlinirea Lucrării Sale. Cât de liniştiţi am fi şi noi totdeauna dacă ne‑am încrede cu adevărat în Înţelepciunea şi Puterea Dumnezeului nostru!

Să ne aducem aminte că Domnul a avut grijă în­totdeauna şi a ştiut – şi va şti – să‑Şi aleagă pe tânărul purtător cu care va merge mai departe, până va intra în Ierusalimul Său Slăvit cu toţi cei ce‑L urmează pe El. La timpul potrivit îl va dezlega pe cel de care are nevoie de acolo de unde ştie că este legat acum şi‑l va folosi în fruntea celorlalţi, pentru cea mai mare slavă a Sa, după cum i-a ştiut afla şi în trecut pe alţii, la timp.

O, de câte ori ne‑am încredinţat noi că nici o întâmplare nu este întâmplătoare, ci că totul este mai dinainte ştiut şi determinat de cauze care au între ele o adâncă şi tainică legătură, rânduite de înţelepciunea lui Dumnezeu!… Şi totuşi, în faţa unei noi încercări, uităm toate minunile de până la ea. Şi suntem gata să nu ştim ce să mai facem.

Noi ne temem de cele mai multe ori să nădăj­duim în biruinţa Adevărului pentru care luptăm şi în triumful Dumnezeului nostru pe Care Îl iubim, şi în izbânda Binelui pentru care muncim şi răbdăm, pentru că sunt prea multe împotrivirile pe care le vedem şi prea puţină încrederea noastră în cele ce nu le putem vedea.

Adeseori noi vedem prea mari primejdiile de care ne temem şi prea puternici vrăjmaşii lui Dumnezeu, şi prea slabe, şi prea îndepărtate, şi prea puţine ni se pare că sunt puterile lui Hristos. De aceea suntem gata să ne îndoim. O, ce puţin cre­dincioşi suntem noi când ne uităm prea mult la ceea ce se vede. Şi nu la Cel ce ne spune: „Nu vă temeţi, ia­tă, Eu sunt cu voi!”

Sărmanii de noi, cât de copleşiţi suntem de Prezent, de cele mai multe ori! Atunci nu putem nici vedea Trecutul, nici crede Viitorul. Nu ştim că istoria de azi este profeţia de ieri, iar profeţia de astăzi este istoria de mâine. Ce puţin folosim noi darul cel mare din noi: Credinţa! Câte ni s‑ar lămuri astfel, dacă am crede mai mult!

Ajută, Doamne, puţinei noastre credinţe. Amin.