Să n-ajungă ei… fără noi

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica dinaintea Naşterii Domnului)

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. (Evrei 11, 39-40)

Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sfântul Pavel, dintre care cel dintâi… suntem oricare (I Tim. 1, 15)! Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4–7)! Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!

O mamă a fost întrebată odată: – Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult? Mama a răspuns: – Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare. Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el. Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape. Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos. Pe cel lipsit, până când ajunge să aibă şi el. Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere. Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el. Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.

Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor lui în drum, ca să nu intre în Sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi, cei care ne-am pierdut atâta vreme, în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fi luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele. Şi totuşi cât de mulţi întârziem şi acum, când e gata candela să se stingă, Mirele să vină, uşa să se închidă. Când… „mulţi fraţi de-ai noştri sunt departe, de-abia se mai zăresc pe drum, iar noi, cu-nşelăciuni deşarte, mulţi, n-am plecat nici pân-acum…”

Dar, preaiubiţilor, Cuvântul lui Dumnezeu ne înştiinţează din ce în ce tot mai puternic şi mai aspru că Domnul e aproape, e foarte aproape, e chiar la uşi (Matei 24, 33). La uşi, adică la uşile fiecăruia. Şi la uşa tuturor. Dumnezeu a vrut ca toţi sfinţii Lui să n-ajungă în Slava Lui fără noi şi de aceea ne-a trimis şi nouă poate cea mai puternică dintre toate soliile trimise de El, pentru chemarea la mântuire, de multe veacuri încoace. Ne-a ridicat pe unul dintre cei mai mari gornişti ai veacurilor din urmă, care să strige puternic încă o dată chemarea şi trezirea mântuirii pentru noi toţi cei mai întârziaţi, până când nu ajung ei la mântuire, la răsplată, la desăvârşire fără noi. Dar, deşi trâmbiţa aceasta a dat un sunet atât de puternic şi desluşit, câţi oare au ţinut seamă de sunetul trâmbiţei acesteia, ca să se pregătească de lupta mântuirii lor?

Slavă veşnică însă Sfântului Duh, Care S-a îndurat şi n-a lăsat ca sunetul acesta dulce şi duios să răsune zadarnic! Vuietul Vântului Ceresc a trezit şi în ţara noastră şi în Biserica noastră un popor sfânt, al cărui număr creşte mereu şi a cărui frumuseţe se desăvârşeşte tot mai mult. Ferice – zice psalmistul – de poporul care cunoaşte sunetul trâmbiţei şi care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne! El se bucură neîncetat de Numele Tău şi se făleşte cu dreptatea Ta. Căci Tu eşti fala puterii lui şi în bunăvoinţa Ta ne ridici puterea noastră. Căci Domnul este Scutul nostru, Sfântul Lui Israel este Împăratul nostru (Psalm 89, 15-18). Sub Scutul puternic al Împăratului Iisus Biruitorul, această sfântă oştire duhovnicească a Mielului duce lupta răbdării, a rugăciunii, a smereniei, a credinţei, a vestirii Cuvântului curat şi sfânt, pe aceleaşi căi şi în aceleaşi împrejurări şi cu aceleaşi mijloace, cum au dus această luptă şi acei înaintaşi sfinţi despre care Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu ne scrie atât de frumos.

Dragă suflete, care auzi aceste lucruri, acum vreau să stau puţin de vorbă numai cu tine, să-ţi pun o întrebare şi să-ţi fac o rugăminte: Nu eşti tu cumva fiul unor părinţi credincioşi? Dacă da, vrei tu ca părinţii tăi să ajungă la mântuire fără tine? De ce nu mergi cu ei? De ce nu-i asculţi şi nu-i însoţeşti pe calea Domnului şi tu? Când din faţa Judecăţii lui Hristos se vor despărţi cei mântuiţi de-a dreapta şi cei pierduţi de-a stânga Lui şi când părinţii tăi vor merge la mântuire, unde te vei duce tu? Sau poate eşti soţul unei soţii credincioase, dar nu mergi spre mântuire cu ea, ci te duci la pierzare cu cei răi… Vrei tu, oare, ca ea să meargă Acolo fără tine? Poate o iubeşti mult, căci ea este răbdătoare, blândă, evlavioasă, harnică şi ţine atât de mult la tine… Poate că n-ai vrea pentru nimic în lume să meargă ea nicăieri fără tine… De ce în veşnicie vrei ca ea să se ducă fără tine? Ce vei face tu când va trebui să te desparţi de ea pentru totdeauna, mergând ea într-o parte iar tu în cealaltă? Poate eşti părintele unor copii credincioşi, poate sora unor fraţi credincioşi, poate vecinul unor oameni credincioşi… dar până astăzi tu n-ai plecat pe calea mântuirii, nu te-ai hotărât pentru Domnul, nu te-ai născut din nou… Te rog din toată inima, nu mai amâna întoarcerea ta la Dumnezeu. Nu mai amâna clipa hotărârii tale, nu mai amâna, nu mai amâna! Să nu mai ajungă nimeni înaintea ta. Să nu o mai ia nimeni înaintea ta… Au luat-o atât de mulţi, au intrat atât de mulţi până acum! Nu se ştie care este clipa când uşa se va închide, când ceasul va suna, când numărul se va împlini. Chiar dacă numai unul va fi înaintea ta atunci, în zadar. Uşa s-ar putea să se închidă chiar în faţa ta. Ce vei face tu atunci? Deci vino chiar acum! Aceasta am vrut să te întreb şi aceasta am dorit să te rog. Ascultă-mă – şi te vei bucura veşnic!