Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii
Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…
Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng.
Întreagă pericopa acestui apostol vorbeşte cutremurător despre marea sau înfricoşata răsplată pentru cei care au făcut sau nu au făcut binele. Aici nu este vorba deloc despre credinţă, ci numai despre fapte, fiindcă, într-adevăr, credinţa fără fapte este numai o floare fără rod, o intenţie fără realizare, o uşă pe care nu se intră nicăieri.
Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, iubirea de sine şi a binecuvântat totdeauna altruismul, iubirea semenilor. Credinţa este iubire de sine şi numai fapta este iubire de semen.
Preotul şi Levitul din pilda Samariteanului milostiv erau şi ei „credincioşi“… Dar iată ce a făcut numai credinţa lor şi ce răsplată au primit. Pe când Samariteanul, cu fapta lui, cât de frumos închipuie el pe Dumnezeu!
Cuvântul slavă din făgăduinţa acestui verset înseamnă gloria cerească, mărirea în care vor fi primiţi de Mântuitorul toţi acei care au căutat şi au ajutat la fericire şi mântuire pe semenii lor în timpul vieţii pământeşti.
Cuvântul cinste înseamnă starea de înaltă preţuire în faţa lui Dumnezeu, în care vor fi înălţaţi toţi cei care din dragostea şi ascultarea lor faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos au primit ocara, prigonirea, nedreptatea, înjosirea şi toate celelalte lipsuri şi necazuri ce au venit din partea lumii şi a diavolului asupra lor şi asupra Numelui Domnului lor, în viaţa aceasta.
Iar cuvântul pace descoperă starea de veşnică odihnă şi mulţumire de care vor avea parte în Cer toţi cei care n-au cunoscut pe pământ decât zbucium, frământare, muncă, osteneli, jertfe, lipsuri şi ameninţări, pentru dragostea lor faţă de Mântuitorul şi pentru dorinţa lor de mântuire a semenilor lor.
Suflete drag, care asculţi sau citeşti aceste înştiinţări ale Cuvântului ceresc şi veşnic, vino să gândim mai adânc şi mai serios ca oricând asupra lui. Cu atât mai mult cu cât Însuşi Mântuitorul ne spune că vor fi mulţi cei alungaţi de El de la uşa mântuirii, în focul osândei… Şi nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar dintre cei cu cele mai mari daruri, cu darul proorocirii, cu darul scoaterii dracilor şi cu darul facerii minunilor… (Matei 7, 21-23).
De ce oare asta? Numai din pricină că, singură credinţa, oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns!
Să nu ne înşelăm nici noi, luându-ne după lăudăroşii care ne sparg urechile strigând: Crede ca noi şi vei fi mântuit! Fă ca noi şi vei fi mântuit! Vino la noi şi vei fi mântuit!
Dacă nu vom uni cu credinţa noastră fapta, cu fapta, cunoştinţa (spre a şti face şi mai mult), cu cunoştinţa, înfrânarea (postul, rugăciunea, binefacerea), cu înfrânarea, răbdarea (faţă de aproapele şi pentru Domnul), cu răbdarea, evlavia (sfinţenia, bunăcuviinţa, bunătatea), cu evlavia, dragostea de fraţi (unitatea cu ei, ascultarea de ei, părtăşia deplină cu ei) şi cu dragostea de fraţi, iubirea de toţi oamenii (căutarea mântuirii şi a fericirii tuturor) – să ştim că fără acestea nu vom moşteni nici slava, nici cinstea şi nici pacea. Este scris: cine nu le are pe acestea este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate…
În adevăr, numai avându-le pe acestea ni se va da îmbelşugată intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II Petru 1, 5-11).
Să nu ne înşelăm nici noi, luându-ne după profeţii lăudăroşi, după predicatorii uşuratici, după căutătorii de câştiguri, care umblă asurzind pe oameni cu vorbăria lor fără fapte, cu alergările lor neascultătoare şi cu profeţiile lor mincinoase, ca să nu avem soarta lor.
Fiţi cu mare grijă, fraţii şi surorile noastre, căci, în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri vor fi din ce în ce tot mai multe, iar mărturisitorii cei adevăraţi vor fi tot mai puţini, tot mai rari şi tot mai îngrădiţi… Cei care vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulţi, dar cei care vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puţini.
Pentru că lumea doreşte o mântuire ieftină şi comodă, oamenii vor merge uşor după profeţii mincinoşi. Dar pentru că prea puţini doresc să sufere ocara lui Hristos şi să ia sarcina binelui altora, cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui, puţini o vor dori. Şi mai puţini o vor dobândi cu adevărat.
Vino, frate, vino, soră, să fim şi noi dintre acei puţini care, împlinind răbdători şi smeriţi, în tăcere şi în curăţie cuvântul făptuirii binelui, să auzim în Clipa aceea Mare şi Veşnică glasul Domnului nostru fericit şi bucuros: Bine, slugă bună… Intră în bucuria Domnului tău…