AVA ELIAS
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).
Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des.
Găsim astfel „ieduţul” de distracţie în felul lumesc în care se cântă cântările Oastei, cu ritmuri sacadate, neostăşeşti (ca să nu le numesc altfel); iar cei ce cântă astfel totuși pot să creadă că adoptând un stilul lumesc încă mai păstrează fidelitatea faţă de cântarea cuvenita lui Dumnezeu. Dar oare se întreabă tinerii astăzi: Domnul Iisus, dacă ar cânta la un instrument, ar cânta în felul acesta?
Găsim „ieduţul” de distracţie în îmbrăcămintea din ce în ce mai colorată, mai stilată şi, ceea ce este mai grav, din ce în ce mai sumară.
„Ieduţul” se observă şi sub capota maşinii, chiar dacă noi îl numim ca fiind un ied mai mare, cu numele de „cal putere”; şi realitatea demonstrează că nu ne mulţumim cu unul, ci dorim din ce în ce mai mulţi. Astfel înlocuim faptele bune cu mulţimea cailor putere, potrivit psalmistului: „Mulţi se bizuiesc în lume pe-ai lor cai şi pe-a lor care…”.
Apoi aceşti „cai putere” trebuie să stea undeva la un adăpost adecvat… De aceea ni se pare normal să ne construim și o casă cât mai mare, cât mai arătoasă – şi iată că în felul acesta am găsit de cuviinţă să ne mai dorim un „ieduţ”, în care să ne distrăm cu prietenii.
În consecinţă, dorinţele noastre devin o turmă de „ieduţi” care trebuie plimbaţi prin toată lumea, de aceea plecăm în excursii pe insule exotice, în locuri faimoase, trăind o viaţă asemănătoare cu a fiului risipitor din vremea când încă mai avea ceva din avere. Dar niciodată „ieduţii” aceştia nu ne cer să mergem într-o localitate în care trăiesc câţiva fraţi bătrâni pe care nu-i vizitează nimeni, niciodată nu ne cer să mergem într-un circuit pe la fraţii mai izolaţi, iar din hrana „cailor putere” să luăm ceva ca să cumpărăm o carte de cântări, de meditaţii sau poezii, pe care s-o dăruim celor ce n-o au. Dacă noi credem că-i putem sluji lui Dumnezeu împreună cu turma de „ieduţi”, ne înşelăm grozav, fiindcă ştim bine că: „unde este comoara voastră este şi inima voastră”. Și oricât am declara noi că Îl iubim pe Dumnezeu, oricine poate constata cu uşurinţă ce fel de domn sălăşluieşte în inima noastră, atâta vreme cât lucrurile lumii sunt prioritare iubirii lui Dumnezeu şi lepădării de sine. Prin felul în care noi ne îngrijorăm de lucrurile lumii, de viaţa noastră, de mâncare, de îmbrăcăminte, şi în măsura în care acestea seamănă sau se identifică cu cele lumeşti, ne trădăm singuri simţămintele, aspiraţiile ascunse şi idealurile de viaţă.
Singurul ideal şi singura aspiraţie care ne pot apropia de slujirea adevărată a Domnului Iisus le putem impropria în viaţa noastră numai în măsura în care realizăm îndemnul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui…” (Mt 6, 33).
16 iunie 2018