A douăzeci şi patra duminică după Cincizecime [Efes. 2, 14-22; Lc. 8, 41-56].
Iair, căzând în faţa tuturor la picioarele Mântuitorului, L-a rugat pentru tămăduirea fiicei sale – şi a fost ascultat. Domnul, fără a spune vreun cuvânt, S-a sculat îndată şi a mers la el. În drum spre Iair, a fost tămăduită femeia cu scurgere de sânge, fireşte că nu fără rugăciune din partea ei, chiar dacă nu a rostit nici un cuvânt şi n-a căzut cu faţa în jos la picioarele Domnului: avea rugăciunea lăuntrică a credinţei. Domnul a auzit-o şi i-a dat vindecare. Totul s-a săvârşit într-ascuns. Femeia cu scurgere de sânge s-a întors cu inima către Domnul; Domnul a auzit acest strigăt al inimii şi i-a împlinit cererea. Rugăciunea acestei femei şi cea a lui Iair sunt în sine unul şi acelaşi lucru, deşi putem deosebi în ele felurite măsuri. Aceste rugăciuni pline de credinţă, nădejde şi dăruire nu rămân niciodată neascultate. Uneori, oamenii spun: “Mă rog, mă rog, şi rugăciunea mea tot nu e ascultată”. Osteneşte-te însă a sui la măsura rugăciunii ce nu cunoaşte răspunsul “nu” şi vei vedea de ce rugăciunea ta nu e acum ascultata. Fie că te vei ruga îngenuncheat – precum Iair fie că vei sta ca de obicei, ca toţi ceilalţi – cum a făcut femeia cu scurgere de sânge -, daca se va porni în inima ta rugăciunea adevărată, ea va străbate la Domnul şi-L va îndupleca spre milă. Totul este cum să ajungi la o astfel de rugăciune. Osteneşte-te şi vei reuşi. Toate pravilele de rugăciune au ca ţintă să îl înalţe pe rugător la această măsură a rugăciunii şi toţi cei ce străbat cu înţelegere aceasta cale ajung la ţintă.
Editura Sophia, Bucureşti, 2006