Traian Dorz, Cărarea tinereţii curate
Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.
Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi tovarăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapte 16, 1-3).
Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfântului Apostol (Fapte l9, 22).
Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fapte 20,4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom 16, 21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor 16,10). Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndrumarea lucrării Evangheliei (II Cor l, l; Filip l, l; Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin suferinţe (I Tes 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigoniri pentru Hristos (Evr 13, 23).
Fiul unei mame şi al unei bunici credincioase, Timotei a cunoscut din pruncie Sfintele Scripturi, care i-au dat înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Iisus Hristos.
El a căpătat încredinţarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos să înveţe, să mustre, să îndemne şi să dea înţelepciune în neprihănire. Astfel el a ajuns din tinereţe un om al lui Dumnezeu, desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună în Evanghelia Domnului.
De aceea el a strălucit şi va străluci veşnic în Împărăţia lui Dumnezeu alături de marele său învăţător, tovarăş şi părinte duhovnicesc, cu care a luptat şi a suferit împreună, ca un bun ostaş al lui Hristos (II Tim 2, 3-4). Iată-l, deci, pe Timotei un exemplu atât de minunat.
După ce a fost un fiu şi un nepot ascultător, a devenit un ucenic, un însoţitor, un tovarăş adevărat, crescând neîncetat în toate privinţele şi devenind un vas tot mai sfinţit şi mai folositor Stăpânului Ceresc şi apostolului Său.
Elev şi colaborator al Sfântului Apostol Pavel, el a îndeplinit cu cinste şi cu ascultare, rând pe rând, cele mai grele şi cele mai frumoase misiuni în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale.
Iar după ce a rămas fără Sfântul Pavel, Timotei a fost un strălucit continuator al operei acestuia, ajutând la înaintarea tot mai strălucită a Bisericii lui Hristos, Stâlpul şi Temelia Adevărului (I Tim 3, 15).
Aşa s-a încheiat nespus de frumos viaţa unuia dintre nesfârşitele mii de tineri credincioşi, în inima căruia, ca într-un pământ bun, sfânta sămânţă a lui Dumnezeu a prins bună rădăcină de la început şi a adus până la sfârşit un rod tot mai mult, tot mai frumos şi tot mai bun.
Facă Domnul nostru Iisus Hristos ca pilda atât de frumoasă a tânărului Timotei să fie urmată de toţi scumpii noştri fraţi tineri, fiindcă Lucrarea lui Dumnezeu are cea mai mare nevoie acum tocmai de astfel de lucrători.
Altă întâmplare pe care doresc să vi-o povestesc acum s-a petrecut într-o stare nespus de jalnică, într-un loc nespus de jalnic, într-o vreme nespus de jalnică, undeva.
Îl chema Cristian. Se împotrivea Cuvântului lui Dumnezeu mai mult decât toţi ceilalţi la un loc, fiindcă era un necredincios convins.
Dar după câteva cutremurătoare stări de vorbă, necredinţa lui a început să se clatine şi, până la urmă, Adevărul şi Dragostea lui Dumnezeu au despicat zidurile şi l-au scos la lumina şi căldura minunată a lui Hristos.
Atunci i-am aflat povestea jalnică a vieţii lui.
Tatăl său murise în război. Rămăsese de mic numai cu mama sa, văduvă săracă, spălătoreasă cu ziua pe la case străine. Dar această mamă era o femeie adânc credincioasă. Muncea zilnic pe la alţii, ca să-şi câştige pâinea pentru ea şi Cristian, dar nu era dimineaţă în care ea, mai înainte de a pleca la muncă, să nu-l ia pe fiul ei cu ea, ca să se ducă pentru o scurtă rugăciune la biserică.
De acolo ea mergea la lucru, iar el la şcoală. Dar acolo în biserică, stând unul lângă altul, amândoi în genunchi se rugau fierbinte şi se duceau apoi nespus de fericiţi, fiecare la ale sale.
Duminica, după biserică, mergeau amândoi la adunarea Domnului, unde Cristian învăţase poezioare şi cântări .
Dar, la vârsta când copiii încep să iasă de sub controlul părinţilor, Cristian n-a vrut s-o urmeze pe mama sa. Şi-a găsit alţi prieteni şi alte prietene cu care mergea pe alte căi, iar de mama lui şi de căile ei începea să se depărteze din ce în ce tot mai mult.
Într-o zi s-a rupt de biserică şi de adunare pentru totdeauna. Necredinţa şi păcatul puseseră stăpânire totală pe inima lui şi pe mintea lui… De atunci n-a mai mers să îngenuncheze cu mama lui la biserică. Iar de rugăciuni şi de sfintele cântări nici nu voia să mai audă.
Dar mama lui, mergând acum singură la biserică, totuşi nu înceta să se roage cu lacrimi lui Dumnezeu pentru mântuirea bietului ei fiu rătăcit.
Au trecut anii… Cristian a crescut şi a învăţat, trecând prin şcoli până la cea mai înaltă.
S-a logodit apoi cu o fată tot aşa ca şi el. Şi-a luat o slujbă însemnată la un minister.
Şi ducea lupta împotrivitoare faţă de Dumnezeu, uneori chiar şi cu mama lui, care nu înceta să se roage pentru el… şi să-i aducă aminte de vremea când şi el se ruga lângă ea.
În această stare l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, fiind dus la un loc de suferinţă şi apăsare.
Acum era de şase ani în acest loc jalnic şi în această stare jalnică.
De şase ani nu mai ştia nimic nici de mama, nici de logodnica lui, singurele două fiinţe pe care le mai avea pe pământ. Plângea gândindu-se că nu-l va mai aştepta nici una până când va sosi vremea să se întoarcă acasă. Căci, zicea el, una era prea bătrână, cealaltă prea tânără să-l mai aştepte…
Au urmat alte cutremurătoare stări de vorbă cu el. Şi într-o zi Căldura Dragostei şi Lumina Adevărului lui Hristos i-au topit gheaţa, i-au deschis mormântul şi Cristian s-a născut din nou, la o altă viaţă, la o nouă înţelegere, la un nou rost.
Într-una din cele mai frumoase zile ale acelei primăveri a înviat Cristian ca dintr-o moarte şi s-a trezit ca dintr-un somn prelung.
Când s-a întâlnit cu Hristos, faţa lui a început să strălucească, iar din ochii lui curgeau şiroaie de lacrimi fierbinţi. Din toată fiinţa lui renăscută se ridica zguduitor o rugăciune, o mărturisire, un legământ de dragoste şi înviorare fericită cu Hristos şi pentru El.
Şi totul s-a transformat într-o clipă.
Din cel mai jalnic om, din cea mai jalnică stare şi din cel mai jalnic loc, puterea lui Hristos l-a făcut cel mai fericit, cel mai luminos, cel mai dulce.
Era ca un copil care-şi regăsise mama şi credinţa şi Mântuitorul.
Era un înviat din cea mai adâncă moarte.
Era un nebun de sfântă fericire.
Dumnezeule, nu voi uita niciodată această privelişte! Iată ce minunat se poate transforma un om.
Slavă veşnică Ţie, Putere şi Dragoste a lui Dumnezeu, Slavă veşnică Ţie, Iisuse.
Tu, Care asculţi rugăciunile părinţilor credincioşi pentru fiii lor, nu-i lăsa pe cei pentru care se roagă ai Tăi. Dacă nu-i pot întoarce binecuvântările Tale, trimite după ei nuiaua dragostei Tale. Dar, oricum, nu-i lăsa să se piardă.
Ai milă de toţi cei care se pierd şi întoarce-i la Tine. Noi ne rugăm neîncetat pentru ei. Iar pe cei care au început bine, fă-i pe toţi să şi sfârşească bine.
Amin.