Traian DORZ, Cântarea, ca meditaţie
Abia în zilele deosebite şi-n locurile curate ne dăm seama cât de curaţi ne cere Dumnezeu să fim noi, spre a fi vrednici de a sta împreună cu El şi cu ai Lui în atmosfera curată şi înaltă a prezenţei lui Dumnezeu, în ceasurile înalte ale transfigurării lui Hristos.
În ceasul ceresc al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea tainică a marii schimbări la Faţă a lui Dumnezeu în Betleem, dintr-un Dumnezeu nemărginit, Se transformă într-un copilaş neputincios, când, dintr-un Împărat veşnic, Se preface un rob smerit şi când, din Stăpânul nemărginitelor bogăţii, primeşte sărăcia unui grajd – care trebuie să fi fost cu un miros nespus de greu, ca orice grajd, şi, mai ales, grajdul de om sărac.
Mai târziu, după ce ucenicii Domnului începuseră să-L cunoască pe El şi să-L recunoască a fi Fiul lui Dumnezeu, poate că nu au rămas prea uimiţi când, pe Muntele Taborului, El S-a schimbat la Faţă înaintea lor, îmbrăcând, pentru un ceas, chipul luminii şi al slavei, care Îi era în firea Lui dumnezeiască slava din veşnicii.
După aceea, când, la Învierea Lui slăvită din morţi şi după această Înviere, El li S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi multor altora, în acel dumnezeiesc fel pe care ei începuseră să I-l recunoască, Hristos Mântuitorul desigur că a fost minunat şi că de fiecare dată ei, toţi care-L priveau, au rămas uimiţi, au rămas muţi de mirare şi de adoraţie pentru El.
Dar aceste arătări ale Lui erau oarecum de aşteptat şi de înţeles pentru cei care văzuseră mai înainte faptele Sale minunate şi auziseră cuvintele Lui nemaiauzite, ajungând, pe baza aces¬tora, să creadă în dumnezeirea Lui, să creadă în El ca într-un Dumnezeu. Toate momen¬tele acelea au fost cutremurătoare şi ele au zguduit şi au transformat din adâncul fiinţelor lor viaţa tuturor celor ce le-au trăit cutremurătoarea lor privelişte şi prezenţă.
Însă adevărata schimbare la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos şi adevărata revelaţie a dragostei şi puterii Lui dumnezeieşti n-au fost nici cea de pe Muntele Taborului, nici cele din dimineaţa Învierii. Ci aceea a întrupării Lui din Preasfânta Fecioară Maria şi a naşterii Sale sub chipul unui dulce Copilaş în ieslea unui staul din Betleem. În faţa acestor mari şi unice minuni, sufletele noastre îşi simt mai puternic ca oricând nevrednicia lor. Şi ne prosternăm în faţa lui Dumnezeu, recunoscând cât de mult am fost noi căzuţi; cât de mult ne-a iubit El; şi cât de mult vrea El să ne ridice, spre a ne face vrednici de starea Lui de faţă.
Oricât de mult ne vom fi întors noi mai înainte de la păcatele mari, în puternica lumină dumnezeiască de acum, pe care o aruncă asupra vieţii noastre Faţa lui Hristos, şi-n marile cercetări pe care ni le face Duhul Adevărului Său acum, noi ne descoperim singuri mereu şi mereu tot mai ascunse vinovăţii şi mai neştiute greşeli, pe care înainte nici nu le socotisem păcate; şi de care nici nu ne gândisem să ne pocăim niciodată până acum. Este ca şi o casă în care nu vezi câtă necurăţie este, decât atunci când pătrunde soarele cel mai puternic.
În faţa minunii de la Betleem, în această strălucitoare şi dumnezeiască apariţie a lui Hristos din Noaptea aceasta sfântă, din Ziua aceasta sfântă, noi, toţi cei care ne-am întors la El, trebuie să ne cercetăm şi mai adânc, şi mai puternic. Această Zi strălucită şi această Noapte sfântă trebuie să ne reamintească faptul că El vine din nou, să ne cheme spre Împărăţia Lui cerească, spre moştenirea Ierusalimului Său cel etern, spre Paradisul fericirii veşnice, prin care umblau odată primii oameni cu Dumnezeu atunci, înainte de căderea lor în păcat. Şi prin care vor umbla din nou toţi cei care au fost curăţiţi prin Sângele lui Hristos de orice, de absolut orice urmă şi formă a vreunui păcat, deveniţi atât de curaţi şi de neprihăniţi cum au fost aceia de dinainte de păcat, până când nu cunoscuseră nici un fel de cădere.
Până la o astfel de stare trebuie să ajungem noi. Dar aceasta nu este numai harul lui Dumnezeu. Şi, tocmai pentru că nu este numai harul lui Dumnezeu, trebuie să fim împreună lucrători şi ostenitori şi noi la dobândirea ei prin nevoinţele noastre.
„Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă”, spunea Mântuitorul.
„Alergaţi, ca să câştigaţi premiul”, spunea Sfântul Pavel.
„Daţi-vă şi voi toate silinţele să uniţi”… cu o virtute alta, spunea Sfântul Petru.
„Luptaţi-vă pentru credinţa care a fost dată… o dată pentru totdeauna”, spune Sfântul Iacov.
„Sfinţiţi-vă!”, spune Sfântul Ioan.
Dumnezeu ne-a adus mântuirea prin har. Aceasta este foarte adevărat. Dar nici acest har, Dumnezeu nu-l dă oricui. Nu-l dă celui care nu se luptă, care nu rabdă, care nu aleargă, care nu se înfrânează, care nu suferă, care nu plânge, pe care nu-l doare, care nu se jertfeşte cât este puterea lui, pentru primirea acestui har. Pentru că niciodată nu-l va merita acela care nu se chinuieşte zilnic printr-o pocăinţă şi o curăţire tot mai dureroase, spre a se putea apropia în chipul cel mai vrednic de Faţa Domnului şi de ceasul trecerii pe porţile Ierusalimului într-un chip vrednic de El.
Doamne Iisuse, Te rugăm, dăruieşte-ne fiecăruia dintre noi, cei care am venit la Tine, o pocăinţă tot mai adâncă şi-o cercetare tot mai adâncă de noi înşine. Pentru ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, noi înşine să fim lepădaţi. Pentru ca nu cumva, după ce am cântat aşa de frumos despre iubirea Ta, noi înşine să ne dovedim nişte lucrători nevrednici, care o dezbinăm, care o tulburăm, care o împărţim şi care o facem să se răcească şi să sufere între ai Tăi. Pentru ca nu cumva, după ce am propovăduit atât de frumos despre pocăinţă, despre credinţă, despre naşterea din nou, despre viaţa cea înalt şi sfânt duhovnicească, noi înşine să ne dovedim nişte lucrători ai nimicirii, ai tulburării, ai vrăjmăşiei, ai neascultării, ai îngâmfării şi ai ambiţiei fireşti. Ci dăruieşte-ne, Doamne Iisuse, duhul adânc al curăţiei şi luminii, pentru că noi suntem totdeauna în faţa Ta. Pentru că noi umblăm totdeauna prin atmosfera cea înaltă a prezenţei Duhului Sfânt, care ne pretinde curăţie, sfinţenie, ascultare şi trăire cutremurătoare. Fie între oamenii străini de Tine, fie între-ai Tăi. Fie în via¬ţa noastră din afară, fie, mai ales, în cea lăuntrică. Pentru că vom fi cu atât mai vinovaţi, dacă propovăduim altora şi ne prefacem în lucrători ai neprihănirii, iar noi înşine, prin faptele noastre, tăgăduim cuvintele noastre; şi, prin umblarea noastră în mijlocul alor Tăi, facem să sufere Lucrarea şi facem să plângă duhul curăţiei adunărilor frăţeşti.
Dacă Tu i-ai socotit vrednici pe cei pe care i-ai chemat în lucrarea aceasta a mântuirii să cunoască Cuvân¬tul Tău şi să primească daruri deosebite, fă să folosească aceste daruri pentru unitate, şi nu pentru dezbinare; pentru curăţie, şi nu pentru întinare; pentru păr¬tăşie, şi nu pentru despărţiri; pentru zidire şi pentru unitate sfân¬tă între fraţi, şi nu pentru împărţiri şi tulburări, şi amărăciuni. Pentru că nu după cuvintele şi după cântările noas¬tre frumoase vom fi socotiţi noi neprihăniţi, ci după faptele noastre. Fiindcă mulţi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne, n-am propovăduit noi, n-am făcut noi minuni în Numele Tău?”. Iar Tu le vei spune acestora: „Aţi lucrat fărădelege! Depărtaţi-vă de la Mine”. Oricine tulbură şi-i dezbină pe ai Tăi, oricine nu lucrează la unitate, ci la dezbinare, este un vinovat, vrednic să fie alungat din faţa Ta. Cu atât mai mult cu cât cuvintele nu pot justifica faptele niciodată. Ci fiecare va fi socotit neprihănit după faptele sale, nu după cuvintele sale. Şi fiecare va fi alungat de la Faţa Ta după faptele sale, nu după minunile şi propovăduirea pe care a făcut-o.
Ajută-ne ca în această zi să ne cercetăm mai adânc inima şi gândurile şi, până în profunzimea sufletului nostru, până în intimitatea cea mai adâncă a vieţii noastre, să stăm cutremuraţi în faţa Ta cu noi înşine. Şi, dacă ne prosternăm înaintea ieslei Tale, să ne rugăm Duhului Sfânt să ne descopere ceea ce este în intenţiile şi-n gândurile noastre şi ceea ce rămâne în urma umblării şi a faptelor noastre. Căci pe acestea le vom aduce odată în faţa Ta. Şi din ele vom fi ori răsplătiţi cu slavă, dacă am fost cu o curăţie şi sinceritate de cuget totdeauna curată şi smerită înaintea Ta, sau ne vom învinovăţi cu o pedeapsă veşnică, dacă vorbele noastre au fost într-un fel, iar faptele şi intenţiile noastre au fost altfel.
Pentru toate, Te binecuvântăm pe Tine, Dumnezeul nostru, că Tu nu ne laşi fără lumină; nu ne lăsa nici fără voinţă şi fără putere în trăirea şi-n umblarea cerute de această lumină a Ta.
În această Sărbătoare strălucită, dă-ne cercetarea şi pocăinţa de care avem nevoie, pentru a ne putea înfăţişa până la urmă într-un chip vrednic de Tine. Amin.
Tot ce fac, doresc să dea
celor ce privesc la mine
gândul că-n fiinţa mea
toate seamănă a Tine.
Scump Iisus, bun Iisus,
fă-mă-aşa cum Tu ai spus,
vorba mea, fapta mea
semănând mereu cu-a Ta…
În cântarea mea să pun
focul inimii curate,
rugăciunii să-mpreun
lacrimi dulci şi-nfiorate.
În cuvintele spre toţi
să-mi pun calda-nfiorare,
peste-oricare Tu să poţi
da o binecuvântare.
Astfel toată viaţa mea
începută în lumină
şi sfârşită tot aşa
s-o primeşti a Ta deplină.