Traian Dorz, Alergarea Stăruitoare
1. Toate darurile noastre de la Dumnezeu, noi pentru Hristos le-am primit.
Darul scrisului, noi pentru Hristos l-am primit; darul vorbirii, pentru El îl avem; darul cântării, darul învăţăturii, al înţelepciunii, al binefacerilor, al puterii – pentru Iisus ni le-a dat nouă Dumnezeu.
Deci suntem datori ca, prin toate acestea, să-L slujim numai pe Iisus.
2. Locul unde suntem puşi, pentru Domnul Iisus îl avem. Vremea în care trăim, puterea de pricepere, de inspiraţie, de lucrare, – toate acestea le-am primit fiecare de la Dumnezeu numai pentru a le pune în slujba lui Iisus, – spre a-L arăta cât mai strălucitor pe Iisus lumii, oamenilor printre care trăim şi umblăm, şi vremii scurte prin care trecem, timpului trecător pe care îl trăim.
Şi numai dacă aşa facem, atunci noi ne-am împlinit bine slujba. Şi numai aşa putem aştepta o laudă de la Acela Care ne-a făcut şi ne-a aşezat acolo unde suntem spre slava lui Hristos, Domnul nostru, – Singurul Mântuitor al fiecărui om şi al întregii omeniri.
3. Oricare din darurile duhovniceşti pe care le-au primit de la Dumnezeu cei aleşi ai Lui este o mare şi scumpă comoară cerească.
Fie darul vorbirii, fie al înţelepciunii, fie al binefacerii sau cântării, sau oricare altfel de dar duhovnicesc, – toate acestea sunt primite de la Dumnezeu – şi nu sunt de la noi. Sunt deci ale Lui – şi nu sunt ale noastre.
Ar trebui, prin urmare, să le punem cu totul numai în slujba slavei Lui – şi nu în folosul nostru, de nici un fel.
4. Oricine caută să primească vreun folos personal, vreo slavă personală, vreo înălţare şi laudă personală dintr-un dar dat lui pentru slava lui Hristos, – acela este un rob rău, un slujitor necinstit,
o unealtă nevrednică, ce caută să ia pentru sine ceea ce I se cuvine numai Stăpânului său.
5. Dragostea lui Dumnezeu investeşte atât de mult în fiecare ales al Lui când îi încredinţează un talant, când îl aşază într-un loc, când îl pune într-o stare deosebită să-L reprezinte pe Hristos şi să facă un lucru frumos pentru El.
Îi dă uneltele Sale,
îi dă Numele Său,
îi dă harul şi puterea necesară lucrului ce trebuie să-l facă.
Deci totul, pentru ca lucrătorul să poată face lucrarea cât mai bine. Ce mare răspundere trebuie să ne simţim fiecare dintre noi pentru a lucra cât mai bine!…
6. Când lucrătorul necredincios se arată nevrednic de toate darurile lui Dumnezeu, desigur că aduce nu numai o mare întristare, dar şi o mare pagubă Domnului şi Lucrării Sale, prin înşelăciunea pe care o produce Stăpânului Sfânt.
Dacă legile omeneşti sunt atât de necruţătoare pentru astfel de făptaşi, – cu cât vor fi mai necruţătoare legile Dreptăţii Dumnezeieşti!
Lucrătorule al Domnului, cugetă cu teamă la aceste adevăruri!
7. Propovăduind un Hristos răstignit, slujitorul adevărat al Acelui Hristos trebuie neapărat să-I semene Lui.
După cum Hristos, Mielul lui Dumnezeu, a fost încolţit în toate felurile de toţi lupii lumii acesteia, la fel El a spus aleşilor Săi: …şi Eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor… (Lc 10, 3).
8. Şi totuşi ce uriaşă minune este aceasta, că niciodată lupii şi spinii n-au reuşit să nimicească mieii şi crinii Domnului încolţiţi şi sfâşiaţi de ei cu atâta ură şi necruţare!
Comoara cea nebănuit de mare pusă de Dumnezeu în aceste vase de lut a fost atât de prădată şi de pustiită de vrăjmaşii Domnului văzuţi şi de cei nevăzuţi,
– şi totuşi, până astăzi, încă n-a putut fi nimicită.
Iată ce limpede se vede în aceasta grija şi puterea lui Dumnezeu faţă de ai Săi.
9. Multe vase ale Domnului au fost furate de satana,
multe au fost murdărite de păcat,
multe au fost trântite de pietre,
– dar comoara harului lui Dumnezeu n-a putut fi nimicită. Dumnezeu Şi-a aflat alţi slujitori, alte vase, alte unelte pentru El.
Hristos Şi-a ridicat alţi ucenici.
Duhul Sfânt Şi-a uns alţi trimişi
– şi lucrarea Evangheliei continuă şi va continua până în ceasul ultim rânduit de El.
10. De aceea vasele care vor purta aurul harului, argintul cuvântului, mărgăritarele iubirii şi ale înţelepciunii lui Hristos trebuie să fie curăţite, întărite, sfinţite prin foc.
De aceea Domnul te ţine şi pe tine, frate sau soră, în cuptorul suferinţei.
Rabdă, roagă-te şi lasă să fii curăţit bine, ca să faci cinste şi folos Stăpânului tău.
11. Fără focul încercărilor n-am putea rezista loviturilor, greutăţilor şi timpului.
Uitaţi-vă la vasele care n-au trecut destul prin foc, ce repede s-au nimicit,
iar comoara încredinţată lor, cum s-a risipit de în zadar!
Pe când cele care au fost bine arse, chiar şi după mii de ani, cum de frumoase arată!…
Prorocii şi apostolii Domnului vor străluci veşnic fiindcă au trecut răbdători prin focul încercărilor.
Şi biruitori prin încercarea morţii.
12. De măsura în care noi suntem gata să ne îngropăm în munca lui Hristos fiinţele noastre…
de măsura în care noi suntem gata să ne dăruim pe noi înşine – ostenelile noastre, lacrimile noastre, avutul nostru, vremea noastră, sufletul, iubirea şi jertfa cea mai scumpă pe care o avem,
– depinde creşterea, trăinicia, rodirea lucrării noas¬tre pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.
13. Priviţi o adunare în care cineva îşi îngroapă fiinţa şi puterea lui cu dragoste şi dăruire deplină – şi veţi vedea roadele şi frumuseţea ei mereu crescând.
Şi priviţi acele adunări şi biserici unde nimeni nu-şi pune sufletul şi jertfa sa – şi veţi vedea cum tot ce a fost frumos şi viu odată piere, se stinge şi se usucă.
14. Singură jertfa, osteneala, lacrimile, sângele şi sudoarea sunt îngrăşământul ceresc prin care cresc rodnice şi frumoase virtuţile şi roadele duhovniceşti ale Bisericii şi Lucrării lui Hristos.
Unde este cine să aducă această jertfă e totul verde şi frumos. Unde nu-i nimeni, e totul uscat şi ruinat.
15. Pentru creşterea şi viaţa fraţilor, a Bisericii şi a adunării, era nevoie numai de suferinţele şi pătimirile apostolului sfânt.
Dar pentru viaţa sa personală în Hristos era nevoie chiar de moarte.
Pentru alţii ţi se cere totdeauna un preţ mai mic decât pentru tine însuţi.
16. Rodirea altora depinde de osteneala şi trăirea ta. Dar rodirea ta mai mult depinde de moartea pe care eşti gata să o porţi.
De omorârea mădularelor tale, de renunţarea la drepturile tale, la foloasele tale, la trebuinţele cele mai necesare ale fiinţei tale, chiar şi de renunţarea la viaţa ta,
– întocmai ca Domnul tău Hristos.
17. Nu de libertatea pământească are nevoie în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu.
Nici de o clădire mare,
nici de fonduri, nici de autorizaţie,
– ci de lacrimi, de suferinţă, de pătimire, de rugăciune, de post şi de jertfe – căci numai acestea o sfinţesc şi o înalţă;
celelalte mai mult o întinează şi o dărâmă.
18. Nu de casă mare, nici de hrană îmbelşugată sau de îmbrăcăminte aleasă are nevoie un slujitor al lui Hristos,
– ci de răbdare, de înfrânare, de renunţări şi de omorâre a firii sale pământeşti, asemenea Domnului său Iisus.
Căci numai astfel roadele Duhului Sfânt se vor arăta în viaţa Bisericii Sale.
Şi viaţa lui Hristos se va arăta în trupul slujitorului Său.
19. Satana crede că, dacă Hristos nu va mai fi pomenit, el va putea domni pe totdeauna peste lumea aceasta… Şi că Hristos, Adevăratul Împărat, nu va mai veni niciodată să împărăţească aici, în moştenirea Sa, de unde a fost alungat de satan prin insinuare şi prin înşelăciune.
Ce grozav se înşală diavolul şi ai săi! Ce prăpădenie neaşteptată va veni dintr-o dată peste toată fala şi stăpânirea lui satan, – când se va arăta venirea lui Hristos!
20. Toate planurile diavolului vor fi nimicite.
Vine ceasul când, după hotărârea cea neclintită a lui Dumnezeu,
în ziua cea pe care numai El o ştie,
Hristos, Biruitorul şi Împăratul Veşnic, Se va ivi ca un Fulger Strălucitor şi ca un Trăsnet neaşteptat, – nimicind dintr-o dată şi pe totdeauna toată înjghebarea mincinoasă, tiranică şi nedreaptă pe care diavolul a crezut că şi-a statornicit-o pe totdeauna asupra moştenirii lui Dumnezeu.
Slavă veşnică Ţie, Iisus Biruitorul şi Împăratul Care vii curând!
Ajută-ne să Te aşteptăm cu tot sufletul alergând spre Tine şi cu toate privirile pironite spre venirea Ta,
ca să putem căpăta premiul alergării şi cununa vieţii pe care ne-ai promis-o Tu.
Amin.