VENIŢI LA MINE (Mt 11, 28) – DUCEŢI-VĂ DE LA MINE (Mt 25, 41)

Ioan  Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 4 / 23 ian. 1938, p. 4

De peste 100 de ori răsună în Biblie chemarea ,,Veniţi la Mine” şi numai o dată osânda ,,Duceţi-vă de la Mine”

În Sfânta Scriptură, în peste 100 de locuri se găseşte chemarea dragostei lui Dumnezeu către noi. Dulcea chemare „Veniţi la Mine” ne cheamă din peste 100 de locuri, în diferite chipuri, să venim, să gustăm şi să vedem că „bun este Domnul” (I Ptr 2, 3). Şi acel „vino” răsună atât de dulce şi gingaş, încât de piatră să fie cineva şi tot nu poate să nu-l asculte. „Dragostea lui Hristos ne strânge – striga Apostolul Pavel, înflăcărat de iubirea care îl copleşise la umbra Crucii (II Cor 5, 14). Socoteşte apoi Majestatea Dumnezeiască ce ne grăieşte şi ne cheamă şi vei vedea cât de măreaţă este această dragoste care vine în lume şi aleargă pe toate drumurile după nişte bieţi sărmani, săraci şi goi, după nişte hoţi şi puşcăriaşi, desfrânaţi, lacomi şi plini de tot felul de alte răutăţi. Cât de mare este această dragoste şi cât de preţioasă este chemarea ei!
A n-o asculta înseamnă a săvârşi cel mai mare păcat.
Faţă de aceste dulci chemări, Biblia are spus o singură dată, hotărât, cuvântul de osândă „Du-te”: „Duceţi-vă de la Mine”, pe care-l va spune Domnul la Judecata de Apoi.
O viaţă întreagă, dragostea lui Dumnezeu l-a chemat pe om; dacă el respinge această dragoste, la sfârşit se întâlneşte cu acel înfricoşat „Du-te”. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Această dragoste ne-a creat în chip atât de minunat (Ps 139, 14) şi ne-a dat o menire atât de frumoasă şi măreaţă pe pământ (Fac 2)! Omul a dispreţuit însă această dragoste, a păcătuit şi s-a despărţit de Dumnezeu, Făcătorul lui (Fac 3).
Aşa a ajuns omul din rău în mai rău, din prăpastie în prăpastie şi dintr-o nenorocire în alta. Despărţirea de Dumnezeu duce totdeauna la nenorocire, la suferinţă şi moarte.
Dar Dumnezeu e Tatăl nostru. Îl doare nespus durerea noastră. Nu poate suferi nenorocirea noastră. Deşi L-am supărat adeseori, deşi viaţa noastră de fiecare zi a fost plină de abateri şi păcate, El totuşi ne iubeşte: „…Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă” (Osea 11, 8)… Pentru voi, păcătoşii, pierduţii, pentru voi, care L-aţi ocărât pe El, pentru voi, care n-aţi ascultat de El – simte milă.
Noi toţi am rătăcit ca nişte oi (Is 53, 6), dar El ne-a căutat ca un Păstor bun şi iubitor.
Rătăcirea şi pierderea noastră a coborât în lume, prin graiul proorocilor, dragostea caldă a inimii lui Dumnezeu pentru noi.
Istoria căderii şi păcatului nostru este şi istoria îndurării şi dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
De la un capăt la altul al Bibliei, chemarea dragostei lui Dumnezeu răsună ca o muzică cerească ce cheamă neîncetat pe cel păcătos la mântuire. Mic şi mare, tânăr şi bătrân, bogat şi sărac, sănătos şi bolnav, tot omul e chemat să se adape din râul dragostei.
„Luaţi aminte şi veniţi la Mine. Ascultaţi şi sufletul vostru va trăi, căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic” (Is 55, 3).
Cu venirea în lume a Mântuitorului, chemarea dragostei se face şi mai caldă. Glasul lui Dumnezeu ne grăieşte prin Însuşi Fiul Său. Dragostea Lui ne copleşeşte. Întreg pământul se cu tremură, îi atinge picioarele Fiului lui Dumnezeu, Misionarul dragostei Lui în lume. El vine personal, ca trimis al Tatălui către noi. Să ne cheme. Să ne facă cunoscută, El Însuşi, dragostea Tatălui ceresc pentru noi. Şi apoi moare pe cruce, pentru a ne adeveri această dragoste, [pentru] a ne convinge deplin că El ne iubeşte, El ne iartă, El ne primeşte, să ne întoarcem acasă (Lc 15, 18).
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28).
„Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe singurul Lui Fiu L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).
„Vedeţi ce dragoste mare ne-a arătat nouă Dumnezeu” (I In 3, 1). Cine poate oare să nu se frângă de căinţă în faţa acestei iubiri nemărginite? Ce piatră nu se va sparge când ciocanul acestei iubiri o loveşte?… Cine va mai sta în nesimţire când glasul iubirii lui Dumnezeu îl cheamă atât de dulce?
Veniţi la Mine… veniţi la Mine… răsună peste veacuri chemarea lui Dumnezeu pentru tot omul. Te cheamă şi pe tine, iubite suflete. Vii?… Vino! Dă ascultare acestui glas dumnezeiesc şi sufletul tău va trăi şi vei fi fericit.
A sta nepăsător când o dragoste atât de mare te înconjoară, când Însuşi Dumnezeu îţi grăieşte, e cea mai mare jignire şi ofensă ce-o poţi aduce lui Dumnezeu.
A refuza toate chemările dulci de „vino” pe care ţi le face astăzi dragostea lui Dumnezeu înseamnă a alege singur osânda Lui: „Du-te de la Mine”.
Domnul te cheamă prin Cuvântul Său şi prin fel de fel de încercări, o viaţă întreagă. Dacă nu vrei s-asculţi, nu te sileşte, dar după ce ai refuzat toate, toate chemările, spune adânc mâhnit: „Dacă nu-ţi trebuie pe Mine, bunătăţile Mele, cerul Meu şi Mă dispreţuieşti, du-te de la Mine”.
Dragul meu, până acum nimic nu e pierdut. Dacă asculţi Cuvântul Lui şi chemarea Lui astăzi, tu vei dobândi mântuirea ,,căci pe cel ce vine la Mine – zice Domnul – nu-l voi scoate afară” (In 6, 37).
Dumnezeu, Care te iubeşte prin Iisus Hristos, Fiul Său, îţi îngăduie, iubite frate, să mai auzi o dată chemarea Lui. N-o refuza. Ascultă azi, ascultă şi vino la El.