Predică la Duminica Lăsatului de carne
Fraţi creştini,
Iată ziua Domnului care vine, este crudă… Voi pedepsi lumea pentru răutatea sa, şi pe cei răi pentru nedreptatea lor; voi doborî îngâmfarea celor mândri şi voi umili trufia celor ce se fac temuţi. (Isaia, 13, 9-11)
Voi ştiţi că posturile sunt pentru noi vremuri de cugetări adânci, în care omul, mai mult decât de obicei, trebuie să-şi plece mintea sa la învăţăturile legii dumnezeieşti. Dar fiindcă cel mai însemnat dintre posturi este Postul Mare, încă înainte de a intra într-însul, Biserica începe a ne pregăti sufletele cu vrednicie, a ne hrăni cu cugetări înalte, care ne îndeamnă să ne curăţim şi să luăm aminte la mântuirea în viaţa de veci.
Astfel, cu trei săptămâni înainte de a intra în post, avem duminica numită a Vameşului şi Fariseului, în care mintea ni se îndreaptă spre adevărata rugăciune, după pilda vameşului, despre care ni s-a citit în Evanghelie acum două săptămâni. În ea, ni s-a arătat că inima înfrântă şi smerită e bine primită la Dumnezeu. După aceia a venit duminica numită a Fiului risipitor, în care luarea-aminte ne-a fost îndreptată spre pocăinţă şi spre dragostea cu care Dumnezeu primeşte pe cel ce se întoarce la El cu inima curată. Iar cu o săptămână înainte de post, adică în duminica lăsatului de carne, în care ne aflăm acum, ni se pune înainte icoana înfricoşată a Judecăţii viitoare, la care orice creştin trebuie să se gândească cu toată puterea minţii şi zvâcnirea inimii.
Apoi, dacă este aşa, de folos ne va fi să ne îndeletnicim acum cu această învăţătură, pe care ne-a înfăţişat-o şi Sfânta Evanghelie de astăzi.
Fraţilor,
Omul este o fiinţă care însetează după dreptate şi, dacă de multe ori n-o găseşte pe pământ, se mângâie că odată şi-odată i-o va da Dreptul Judecător. Apoi atunci, însăşi firea omului cere o judecată de apoi, în care nimic nu va fi ascuns, în care Domnul, Cel ce vede adâncul inimilor, nu va mai avea nevoie de martori, care de atâtea ori încurcă cu minţirea lor judecăţile omeneşti. În judecata viitoare, se vor vedea lămurit toate lipsurile judecăţilor de altădată.
Domnul ne şi vesteşte judecata, fraţilor, şi despre ea ni s-a vorbit în Sf. Evanghelie. Dar va fi o judecată mai mare şi mai înfricoşată decât toate, o judecată în care, nu numai se va da uşurare celui nedreptăţit, ci toată fiinţa omului se va cerceta. Oamenii vor avea de dat socoteală pentru tot gândul rău şi diavolesc.
De fericire şi de groază te umple zugrăvitura pe care Domnul Hristos ne-o dă despre această judecată: de fericire, când vezi pe cei drepţi învrednicindu-se de cununa vieţii, şi de grozăvie, când priveşti pe cei ce, pentru faptele lor cele rele, intră în osânda veșnică.
Oamenii păcătoşi totdeauna s-au înfricoşat de priveliştea judecăţii. Dar, ca oameni neînţelepţi, în loc să se întoarcă la pocăinţă (căci pentru asta doar Biserica ne pune înainte icoana Judecăţii viitoare), unii din ei au umblat să-şi alunge frica pe altă cale: au zis că nu e Judecată viitoare.
Dar judecând viitorul după trecut, cuvintele Domnului rămân, aşa cum a zis proorocul: adevărul Domnului rămâne în veac (Psalm 116). Că tot aşa s-au îndărătnicit oamenii şi altădată, iar cuvintele dumnezeieşti s-au adeverit. Proorocul Ieremia vestea odată oamenilor că va veni regele Nabucodonosor să strice cetatea Ierusalimului şi pe poporul său să-l ducă în robie, iar cei ce au auzit au râs. Dar cuvântul lui s-a împlinit cu vârf şi îndesat.
Mântuitorul Hristos, de asemenea, prevestea că oşti străine au să vie să strice aceeaşi cetate a Ierusalimului, de să nu rămâie nici piatră pe piatră. Şi s-a întâmplat întocmai; căci toate poruncile Domnului sunt făcute întru adevăr şi întru dreptate (Psalm. 110).
Dar dacă sufletele păcătoase nu vor să deie ascultare trâmbiţei înfricoşate a judecăţii de veci şi umblă să se mulţumească cu vorbe deşarte, trebuie să vedem aici una din înfăţişările urâte ale firii păcătoase care se vădeşte în multe împrejurări. Astfel, putem vedea în toate zilele, cum omul sucit face răul, dar umblă numai să-l acopere în- tr-o vorbă de bine, parcă prin asta lucrul nu rămâne tot acela! Dacă bate pe unul, zice: lasă, arde-l-ar focu, că mi-a făcut cândva aşa şi pe dincolo! Ar vrea să-şi acopere fapta lui de zurbagiu cu pânza dreptăţii. Dacă aude că s-a întâmplat unuia o nenorocire, în loc să-i pară şi lui rău, zice: lasă-l să-şi moaie nasul, că prea era mândru! Dacă se apucă şi pradă averea unuia, îndată ştie să-şi deie îndreptările şi să-şi înăduşe cugetul tot cu vreo vorbă de suflet abătut: lasă, că de câte ori nu m-a înşelat şi el pe mine!
Şi aşa, fraţilor, omul pornit spre rele ştie să le găsească capac la toate şi să plutească totdeauna deasupra ca untdelemnul. Dar, la drept vorbind, nu se înşală decât pe el singur.
Aşa şi cu Judecata viitoare. Cel păcătos fuge de dânsa, fiindcă se teme, şi, neavând alt mijloc s-o ponegrească, să zică că-i strâmbă ori altceva, zice că n-are să fie. Dar noi ştim cât preţ să punem pe vorbele unor astfel de oameni: preţul care-l punem şi pe purtările lor: „din faptele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii“ (Matei 7, 16); şi dimpotrivă, când ştim din ce gură sfântă şi dumnezeească a ieşit zugrăvirea vieţii viitoare, când ştim cât de mult Domnul Hristos s-a trudit pentru înălţarea omului şi îndreptarea lui pe căile cele bune, nu vom înceta să strigăm: adevărul Domnului rămâne în veac (Psalmul 116, 2), şi cu încredinţarea asta vom lua aminte la cele ce Domnul ne învaţă despre judecata viitoare.
Ceea ce Domnul ne înfăţişează în zugrăvirea înfricoşatei Judecăţi este tot rădăcina cea de la temelia învăţăturii Mântuitorului: legea cea mare a iubirii. Căci zice el: dacă aţi îmbrăcat pe cel gol şi aţi cercetat pe cel din obidă, dacă aţi adăpostit pe cel străin şi aţi hrănit şi dat de băut celui flămând şi însetat, bine aţi făcut. Apoi atunci ceea ce vedem în această icoană nu e alta decât aceiaşi poruncă a Mântuitorului, de a ne iubi şi ajuta unii pe alţii, numai sub altă faţă.
Asta, fraţilor, e şi ceea ce trebuie să învăţăm mai mult din zugrăvirea Domnului Hristos despre Judecata viitoare. Dar, iarăşi, nu ne oprim aici, ci ne gândim că pe această scară şi numai printr-însa ne suim către locaşul bucuriei veşnice, pe care Domnul l-a pregătit celor ce-l iubesc pe dânsul şi au făcut voia lui pe pământ.
Dacă în mintea noastră ne înfăţişăm acea clipă şi vedem ceata drepţilor în raze de strălucire, înşirându-se înaintea chipului luminos al Domnului, care-şi întinde asupra lor dreapta binecuvântătoare, nu putem să nu dorim cu ardoare de a ne afla şi noi printre ei.
Apoi, fraţilor, alt drum la aceasta nu este decât acel pe care însuşi Mântuitorul Hristos ni-l arată, de a da ascultare vorbelor Lui, a fi îngăduitori unii către alţii, paşnici, binevoitori, săritori pentru altul. Şi după cum zicea Apostolul: Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi (1 Corinteni 10, 31), tot aşa trebuie să ne gândim neîncetat la Domnul Hristos, în tot ceea ce facem pentru aproapele nostru, căci El, Bunul învăţător, ne-a dat legea sfântă a iubirii şi, în faţa chipului său, noi sorbim mai multă putere spre a o îndeplini. Şi fiindcă a Lui este legea ce ne-a dat-o, spre a zmulge din omenire mărăcinii patimilor şi ura şi jaful şi grăirea de rău şi minciuna şi lăcomia şi nedreptatea şi uciderea şi toate răutăţile, El va fi cel ce ne va judeca. Şi după cum de cununa nemuririi şi fericirii neveştejite se vor învrednici cei pe care Mântuitorul îi numeşte binecuvântaţii Părintelui său şi-i va trece de-a dreapta judecăţii sale, vai celor ce nu-şi vor putea înfăţişa inima lor ca o pânză curată şi nepătată.
Drept aceea, fraţilor, acum, în pragul Postului celui mare, când creştinul mai vârtos decât altădată se simte îndemnat a-şi cerceta cugetul şi a se gândi la mântuirea sufletului său, să luăm aminte la icoana despre judecata viitoare, pe care Domnul, în Evanghelia sa, ne-o scoate înaintea ochilor. Să nu ne legănam în vorbe deşarte şi să nu ne nădăjduim în fapte ascunse numai în cugetul nostru, căci şi acestea se vor vădi în ziua când Dumnezeu va judeca tainele oamenilor prin Iisus Hristos (Romani 2, 16). Ci mai degrabă să scuturăm faptele noastre ca să vedem de nu cumva stă aninat de dânsele ceva care să ne îngreuieze în ziua Judecăţii. Iar cei ce au ureche surdă, cei ce iau cu nepăsare şi cu uşurinţă cuvintele Domnului, pieirea lor îşi pregătesc şi înfricoşată va fi. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor