Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

semanatorulDomnul binecuvântează fiecare cuvânt, căci este o sămânţă care, dacă este primită într-un pământ bun, într-o inimă ascultătoare şi credincioasă, aduce întotdeauna rod binecuvântat. Nu totdeauna acelaşi sută la sută. Uneori, rod de 30, alteori de 60, depinde de osteneala şi de jertfa, şi de stăruinţa pe care şi-o dă fiecare pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă.
Îmi aduc aminte, când m-am întors la Domnul eram un copil de 15 ani. Alţii s-au întors la Domnul la vârste şi mai fragede decât mine. Dar ştiu cu câtă râvnă Îl mărturiseam atunci pe Domnul. Veneam de acasă, că aşa era atunci obiceiul, să mergem dimineaţa cu câte o ulcică de lapte la Beiuş, să vindem şi să cumpărăm ceva de mâncare. Aveam prieteni cu care mergeam de acasă, sau mai mari, sau mai tineri, mai bătrâni sau femei mai tinere sau bătrâne cu care mergeam de acasă. Mergeam cu grămada pe drum de acasă până la oraş şi de oraş până acasă. Mi-aduc aminte cu câtă râvnă mărturiseam Cuvântul Domnului… Ce ştiam eu la 15 ani să spun în mijlocul celor cu care mergeam?
Aveam atâta bucurie să le pot spune despre bunătatea, despre bucuria, despre părtăşia fericită cu Domnul Iisus aşa cum ştiam eu atunci. Aveam atâta bucurie să pot mărturisi Cuvântul Domnului fără să-mi pese de felul cum mă primeau sau mă priveau ceilalţi. Mă batjocoreau, mă dispreţuiau, vorbeau tot felul de lucruri urâte… Dar eu le vorbeam cu toată inima bucuroasă şi fericită că pot să le spun despre ce am văzut eu în dragostea şi părtăşia, în iertarea şi fericirea Domnului. Eram atunci dornic să tot spun, oricâte piedici şi necazuri aş fi avut… dar dragostea acoperea atunci toate aceste lipsuri. Şi îmi aduc şi azi aminte cu câtă bucurie mă întorceam acasă, ce bucurie aveam în inimă când puteam să spun cuiva despre dragostea Domnului, despre bucuriile ce ţi le dă El când Îl afli.
Cea dintâi cântare pe care-am învăţat-o era A venit demult de Sus… Adunam copiii pe prispa casei noastre seara şi cântam de răsuna. Atâta ştiam, asta era sigura cântare ce o învăţasem şi o împărtăşeam copiilor. Şi îi învăţasem pe toţi copiii cântarea asta. Aveam aşa bucurii să semăn ceea ce aveam eu în suflet, bucurie din Dumnezeu! Acest lucru cred că este cu putinţă să îl facem fiecare! Aceasta este datoria fiecăruia dintre noi, oriunde mergem: să începem să semănăm Cuvântul lui Dumnezeu. Să începem semănatul la nivelul puterii noastre, să semănăm ce avem noi în inima noastră, să începem să dăm şi altora cu dragostea, cu căldura, cu puterea, cu bucuria cu care ne-a dat şi nouă Dumnezeu şi cu care ne-au dat şi nouă înaintaşii noştri care au păzit statornici tot Cuvântul lui Dumnezeu.
Numai să ne fie inima plină de bucurie când mărturisim… Numai cu ochii plini de strălucire să mărturisim… Numai din inimă să spunem altora ce a însemnat pentru noi Hristos, cum am simţit noi părtăşia, cum trăim cu El. Ce minunată, ce negrăită, ce strălucită este bucuria aflării lui Hristos, a primirii Lui, a bucuriei în viaţa noastră.
Dacă facem acest lucru cu tot sufletul plin de încredinţare, de căldură, de lumină şi de bucurie, tot ce semănăm va fi binecuvântat. Şi o cântare dacă ştim, şi o singură strofă cântată cu toată inima şi cu lacrimile dragostei de Dumnezeu şi ale dragostei de fraţi – să ştim că şi în sufletele care le vor auzi va încolţi această sămânţă sfântă şi va începe să aducă rod.
Niciodată nu vă vor uita acei care se vor întoarce la Dumnezeu când vor simţi că în inimile voastre Cuvântul acesta este viu şi roditor, cald, fierbinte, dulce şi frumos.
Numai să îl spuneţi aşa cum este Cuvântul şi cum îl cere Dumnezeu.
Când cei doi care au fost spre Emaus, Luca şi Cleopa, se întorceau [spre Ierusalim, amintindu-şi de] starea lor de vorbă cu Iisus, când stăteau ei de vorbă… ce-şi spuneau unul altuia? „Cum nu ne ardea inima în noi când ne deschidea El Scripturile?” Aşa să ardă inimile în noi când deschidem Scripturile altora.
Aşa să ardă inimile în noi când spunem un cuvânt al lui Dumnezeu altora… când cântăm o cântare, când spunem o rugăciune, când rostim un cuvânt… încât cei care aud să simtă că e Cuvântul lui Dumnezeu…
Că arde inima, că ard ochii şi-i plin de putere şi lumină acest Cuvânt al lui Dumnezeu…
Dacă inima noastră este plină de Hristos şi de căldura Lui, atunci aşa vor fi pline cuvintele noastre. Şi cum le semănăm atunci, aşa vor arde şi vor aprinde inimile celorlalţi care le vor asculta, din Hristos.
Nouă aşa ne-a fost vestit Cuvântul lui Hristos în această Lucrare. Noi aşa L-am primit pe Hristos şi aşa am primit Lucrarea. Şi când în sufletele noastre aşa arde dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi, şi dragostea de Cuvânt, dragostea de rugăciune, dragoste de cântare, dragostea de adunare şi dragostea de Biserică, şi dragostea de bine, şi dragostea de semeni… atunci tot ce facem este viu, este puternic, este rodnic, este din Hristos. În primul rând pentru noi şi apoi pentru alţii.
S-a spus de multe ori istorioara cu acel om care mergea departe, pe un câmp îngheţat, spre un sat. Şi, pentru că era frig şi pentru că era iarnă grea şi ger puternic, el simţea cum i se înmoaie picioarele, cum gerul îl cuprinde ca un somn dulce şi ameţitor, şi ucigător. Mergând însă pe drum mai departe şi silindu-se să nu se lase, să mai meargă un pas, să mai meargă doi, să mai meargă cinci… a întâlnit un om care deja căzuse în zăpadă şi era pe punctul de a îngheţa. El a încercat să-l ridice şi a văzut că abia se putea mişca. Atunci l-a ridicat în spate şi a mers cu el şi l-a cărat în spate spre satul depărtat în care trebuia să ajungă amândoi.
Mergând cu povara în spate, omul a început să se încălzească, a început să se dezmorţească, să prindă putere şi el, se încălzea ducând povara lui în spate.
Dar s-a încălzit în spatele lui şi celălalt, care era aproape îngheţat, şi a început să se dezmorţească şi să se dezgheţe. Şi au ajuns amândoi la capăt teferi şi sănătoşi.
Dacă el a fi căutat să se salveze numai pe sine, murea şi el împreună cu îngheţatul. Dar pentru că a vrut să-l salveze şi pe altul, s-au salvat împreună şi au ajuns amândoi cu bine la capăt.
Cine caută să se mântuiască numai el singur, acela se pierde singur. Dar cine caută să-i mântuiască şi pe alţii, să-i cheme şi să-i ajute şi pe alţii, acela nu numai el se mântuieşte, singur, ci îi mai mântuieşte şi pe alţii.
Cine se roagă numai pentru el singur, acela puţină ascultare află de la Dumnezeu. Cine se roagă şi pentru alţii, pe acela Dumnezeu îl ascultă totdeauna şi îl salvează nu numai pe el, ci îi salvează şi pe ceilalţi care sunt şi pentru care se roagă el.
Aceasta este rânduiala lui Dumnezeu pentru noi toţi, să nu ne mântuim şi să nu dorim să ne mântuim numai singuri noi, ci să căutăm să-i mântuim pe cât mai mulţi. Aşa a poruncit Domnul, căci El n-a venit să Se salveze numai pe Sine, ci a căutat să-i salveze pe toţi. El nu Şi-a cruţat viaţa, ci Şi-a dat-o pentru răscumpărarea celor mulţi. El a spus: „Un bob de grâu, dacă nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, el aduce multă roadă”.
Dacă Hristos n-ar fi murit pentru păcatele noastre, dacă Domnul Iisus n-ar fi venit ca să ia asupra Lui păcatele noastre şi să ne răscumpere, El ar fi rămas singur în cer şi noi am fi fost pierduţi toţi, pentru totdeauna. Dar El a venit, părăsind slava Lui şi luând asupra Lui păcatele noastre, greutăţile noastre, sarcinile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El… prin rănile Lui am fost vindecaţi şi salvaţi, şi aduşi acasă.

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi.
„Iisus a început iarăşi să înveţe pe norod lângă mare. Fiindcă se adunase foarte mult norod la El, S-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm lângă mare.
Apoi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde; şi, în învăţătura pe care le o dădea, le spunea: «Ascultaţi! Iată, semănătorul a ieşit să semene.
Pe când semăna, o parte din sămânţă a căzut lângă drum; au venit păsările şi au mâncat-o.
O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ; a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc, dar când a răsărit soarele s-a pălit şi, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.
O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înăbuşit-o şi n-a dat roadă.
O altă parte a căzut în pământ bun; a dat roadă care se înălţa şi creştea şi a adus: una treizeci, alta şaizeci şi alta o sută»” (Mc 4, 1-8).
1. Sămânţa de lângă drum îi închipuie pe cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar vine satana şi îl fură din inimile lor. O, de câte ori am stat şi noi, de câte ori am fost şi noi drumurile!… Ne-au plăcut şi nouă drumurile… O parte din viaţa noastră am petrecut-o şi noi prin şanţuri şi pe lângă drumuri, ascultând mai degrabă lucruri lumeşti şi povestind fleacuri zadarnice… În loc să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne îngrijeam de lucrurile pământeşti.
La câţi dintre aşa-zişii credincioşi le plac şi astăzi stările de vorbă cu oamenii lumeşti! Vezi de multe ori câte un suflet care îşi zice că e credincios că, în loc să meargă la adunare sau la biserică, povesteşte uitat, pe marginea şanţurilor şi pe marginea drumurilor, cu oamenii lumeşti.
Sau venind de la adunare, sau după ce ai citit Cuvântul, sau după ce te-ai întors de la biserică, te opreşti la marginea drumurilor şi acolo păsările răpitoare, ciorile şi corbii aceştia ai drumurilor lumeşti şi ai duhurilor lumii, cât de repede ciugulesc, din inimile care au ascultat, Cuvântul lui Dumnezeu.
Ai auzit o predică frumoasă, ai citit, ai ascultat o cântare frumoasă, ai auzit un gând frumos, – dar după ce, de la adunare, te opreşti pe marginea drumurilor, ce repede fură cioara lumii, corbii lumii, ce repede fură sămânţa cea bună din inimile noastre! Şi cât de repede cad în neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu acei cărora le plac vorbăriile lumeşti şi tovărăşiile lumeşti, şi prieteniile lumeşti de lângă drumuri şi de prin plimbările fără rost şi fără folos duhovnicesc pe care le iubesc atât de mulţi!
În loc să meargă la adunare, la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, de multe ori se duc pe marginea drumului, la lucrurile lumii… Şi ce se mai alege din tot Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-ai strâns, când, după ce l-ai auzit, te duci să asculţi sau să priveşti la lucrurile lumeşti, la distracţiile lumeşti, la flecăriile lumeşti care, prin înşelăciunea lor şi prin ispitele pe care le au, te fac să pierzi, te fac să uiţi, te fac să lepezi tot cuvântul cel bun şi toată sămânţa bună.
Vedeţi bine că astăzi mai toată lumea e pe drum, aproape nimeni nu stă pe acasă. Şi ce auzi de pe drum? Dacă ai avut ceva bun în inimă, mergând pe drum, eşti ispitit să pierzi. Atâţia oameni fac mereu navetă şi dimineaţa, şi seara, şi dintr-o parte în alta. Ce auzi pe drum?
Ce auzi pe drum? Şi ce-ţi mai rămâne în inimă după o astfel de călătorie mereu pe drum? Auzi numai bancuri, vorbe lumeşti, fleacuri, poveşti urâte, lucruri murdare. Acestea sunt ciorile care ciugulesc, care fură sămânţa cea bună din inima tuturor acelora care mai au ceva bun primit de acasă sau de la adunare, sau de la biserică.
Primeşti Cuvântul într-o duminică, într-o zi pe săptămână – şi şase zile din săptămână vin ciorile şi ciugulesc… Cu ce mai rămâi? Apoi, dacă nu te mai duci să-ţi împrospătezi sămânţa, ce mai ai în suflet după ce ţi-au furat toate aceste lucruri lumea, drumurile care pândesc tot ce e bun, să-ţi smulgă din sufletul tău? De aceea strângeţi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă aveţi ocazia, duminica sau la vreo sărbătoare, în adunare sau la vreo predică, sau la citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sau la vreo stare de vorbă. Strângeţi-l în inimă, cum spune în Psalmi: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”.
Strângeţi Cuvântul lui Dumnezeu, strângeţi cântările, strângeţi poeziile, strângeţi rugăciunile, strângeţi ce citiţi… Strângeţi! Şi gândiţi la ele în drumul şi pe drumul navetelor pe care le faceţi. Strângeţi şi îngrijiţi de sămânţa cea bună. Că tot mai rar găseşti locul de unde să strângi şi să umpli ceea ce pierzi. E uşor, după ce pierzi, dacă ai de unde, să câştigi şi mai multe; dar când n-ai de unde să primeşti – şi este aşa de rar şi aşa de puţin… şi unde să risipeşti e aşa de mult – îngrijeşte de sămânţa aceasta, că nu multă vreme o poţi găsi.
2. Sămânţa căzută în pământ pietros… despre care s-a spus, despre care s-a citit şi ştim, îi închipuie pe cei uşuratici în credinţă. Se hotărăsc repede pentru Dumnezeu, se predau repede, promit repede. Dar îndată ce vine prima încercare, prima ispită, prima ameninţare, primul necaz – se leapădă… Şi sămânţa lor se uscă, duhoarea necazurilor, furtuna ameninţărilor repede le uscă sufletul şi credinţa şi hotărârile lor frumoase n-ajung niciodată să aducă rod, pentru că rădăcinile inimii lor, rădăcina credinţei lor e numai la suprafaţă. Pământul lor e pietros.
Desţeleniţi-vă inima, lăsaţi să pătrundă adânc Cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre. Nu lăsaţi numai la suprafaţă, să nu fim nişte credincioşi numai de adunare, de biserică, de discuţii frumoase şi superficiale, frăţeşti. Ci lăsaţi să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu adânc, până acolo unde să răscolească afundul inimii, întorcând-o la Dumnezeu. Şi lăsaţi să pătrundă rădăcina lui adânc în inimă, ca, atunci când vine dogoarea, când vine ameninţarea, când vine ispita, când vine încercarea, să nu cădem, să nu ne uscăm, să nu ajungem la foc şi la osândă ca şi cei uscaţi, nefolositori şi nerodnici pentru Dumnezeu.
Să ţinem seama de acest lucru! Lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în inimă! Schimbaţi-vă, lăsaţi-vă schimbaţi de Cuvântul lui Dumnezeu până în fundul inimii. Nu aşa, numai o credinţă de suprafaţă, o credinţă uşoară, o credinţă uşuratică, o credinţă numai de vorbe, o credinţă numai de cântări, o credinţă numai de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ci o credinţă de trăire a cuvântului până în fundul inimii noastre. Să-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, pentru ca viaţa Lui şi dragostea Lui să se adâncească, să se înrădăcineze până în adâncul inimii noastre, în aşa fel, încât nici o ispită, nici o ameninţare, nici o încercare de nici un fel să nu ne clatine de la auzirea şi de la împlinirea Cuvântului Sfânt.
3. Sămânţa căzută între spini… îi închipuie pe cei care se lasă stăpâniţi de îngrijorările, de lăcomia şi de dorinţa, şi de teama veacului şi a lumii acesteia. Nu-i auzi decât – chiar şi pe unii oameni care îşi zic credincioşi – temându-se mereu de foame, temându-se de sărăcie, temându-se mereu de lipsuri. Nu-i vezi decât alergând în toate părţile să strângă, să facă… şi se îngrijorează, şi se îngrijorează cu toate lucrurile, ca şi cum n-ar fi spus ei niciodată în Tatăl nostru: „pâinea noastră… dă-ne-o nouă astăzi…”. Ca şi când n-ar fi avut niciodată credinţă în Dumnezeu, Care le-a purtat de grijă până astăzi, că le va mai purta de grijă şi pe mai departe. Oameni materialişti, oameni care doresc să se îmbogăţească, oameni care doresc să câştige tot mai mult, să-şi îmbogăţească tot mai mult inventarul gospodăriei, mobilierul, lucrurile lor de pe pământ… Pentru că îşi pun nădejdea numai în lucrurile care se văd. Ce trist este când ajungem ca acel pământ, ca acea sămânţă înecată de spini, de buruieni! Spinii veacului, buruienile lumii, îngrijorările veacului acestuia, preocupările dintre lăcomie şi trebuinţă peste măsură de mari şi de pretenţioase îneacă în atât de mulţi credincioşi sămânţa cea bună care nu mai ajunge să aducă rod bun niciodată.
Prea repede ne ia şi pe noi valul frământărilor lumii…
Prea repede ne ia dorinţa după modernitate, după lux, după comoditate, după confort, după condiţiile acestea ale veacului acestuia care înrobesc sufletul şi năpădesc tot ceea ce-i bun în viaţa omului cu îngrijorări, cu buruieni şi cu nimicuri din acestea pe cale.
Dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia moartea pe noi de la ele şi, mai curând sau mai târziu, tot ne despărţim şi tot ne sunt luate.
Mântuitorul a spus: „Căutaţi să vă îmbogăţiţi în lucrurile nepieritoare ale sufletului, nu în lucrurile pieritoare ale lumii, pe care le fură hoţii, pe care le roade molia sau rugina”. Ci îmbogăţiţi-vă în Cuvântul Domnului, în fapte de binefacere, în rugăciuni înlăcrimate, în osteneli pentru Domnul, pentru semeni, pentru fraţi, în răbdare, în blândeţe, în bunătate, în credincioşie, în înfrânarea poftelor, în renunţarea la cât mai multe.
Cu cât renunţi mai mult, la mai multe, cu atât eşti mai fericit. Oamenii, cu cât aleargă după cât mai multe, cu atât sunt mai nefericiţi.
Altădată, dacă aveam două feluri de mâncare – şi chiar şi unul – ne era de ajuns. Acum avem patru, cinci feluri…
Altădată aveam o casă modestă şi eram fericiţi în ea. Acum avem pretenţii tot mai mari. E adevărat, civilizaţia… e adevărat, veacul acesta… Dar există o limită pe care credinciosul lui Dumnezeu nu are voie şi nu are nevoie să o treacă. Noi trebuie să ne mulţumim cu cât mai puţin şi să renunţăm la cât mai mult. În felul acesta ne îmbogăţim duhovniceşte şi avem ocazia să putem ajuta mai mult pentru Domnul şi pentru ai Lui.
În măsura în care pretenţiile noastre se înmulţesc şi mijloacele şi posibilităţile ni se împuţinează în satisfacerea lor, noi devenim tot mai chinuiţi şi mai chinuitori, ne chinuim şi pe noi şi îi chinuim şi pe alţii, pentru că dorim să avem atâta cât nu avem nevoie, dar avem dorinţa să avem. Şi aşa ne străpungem singuri şi pe noi, şi pe alţii, cu o mulţime de necazuri. Însă noi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Dacă însă aveţi ce să mâncaţi şi cu ce să vă îmbrăcaţi, e de-ajuns”.
Cine doreşte mai mult, se străpunge singur cu lăcomie, cu pretenţii, cu ispite de tot felul şi îşi îngreuiază nu numai viaţa sa, ci şi viaţa celorlalţi.
Fericirea nu stă în mult; fericirea stă în puţin.
Cu cât te poţi mulţumi cu mai puţin, cu atâta eşti mai fericit. Cu cât doreşte mai mult, cu atâta e mai nefericit cel care doreşte şi aleargă. Îngrijorările lumii acesteia, trebuinţele veacului acestuia exagerat şi necredincios… chinuie şi pe cel care le caută, şi pe cel de la care le caută şi le pretinde.
Dacă noi Îl iubim pe Dumnezeu şi căutăm bogăţiile de sus, Dumnezeu pune putere în puţinul pe care îl avem şi ne bucurăm de el, şi ne mulţumim de el.
După o zi de jertfă şi de rugăciune, o mulţumire către Dumnezeu face să aibă gust bucăţica de pâine cu un măr sau cu un pahar de apă pe care o cauţi şi de care ai nevoie. Oricine doreşte să-şi umple fiinţa cu îmbuibare de mâncare şi de băutură cade şi din stările mai slabe pe care le avea mai înainte şi devine şi mai slab. Oricine caută îmbuibările lumii acesteia e ca sămânţa năpădită de buruieni şi de spini. În curând nu va mai avea nevoie de nici o sămânţă şi nici un strop de viaţă duhovnicească… de putere duhovnicească, de bucurie duhovnicească, de mulţumire duhovnicească în viaţa sa.
Din pilda cu sămânţa, de astăzi, noi trebuie să învăţăm foarte multe şi să nu ne lăsăm copleşiţi, nici ispitiţi şi biruiţi de nici una din încercările despre care Mântuitorul ne-a înştiinţat din timp.
Să nu iubim lumea şi nici lucrurile din lume. Nu iubiţi drumurile, nu iubiţi şanţurile, nu iubiţi bancurile, nu iubiţi poveştile lumeşti, nu iubiţi glumele şi vorbele, fleacurile pe care lumea le caută şi cu care îşi îmbâcsesc şi nefericesc urechile şi sufletul unii altora. Urâţi aceste lucruri şi căutaţi să vă refugiaţi în păşunea cea dulce şi scumpă a Cuvântului lui Dumnezeu, în locurile harului lui Dumnezeu în care sunt amintirile noastre frumoase, cuvintele Domnului, cântările Domnului, rugăciunile Domnului, adunările frumoase, petrecerile cu Dumnezeu şi cu fraţii.
Chiar dacă trebuie să faceţi navetă şi trebuie să umblaţi pe drumuri şi printre oameni lumeşti, pe trenuri şi prin locurile unde se seamănă numai neghină şi numai lucruri urâte… retrageţi-vă liniştiţi într-un colţ, deprindeţi-vă să vă gândiţi în lumea voastră lăuntrică, la gândurile Domnului, la cuvintele Domnului, la amintirile frumoase de la adunările cu fraţii, la tot ce aţi auzit la nunţile, la petrecerile noastre, la biserică, la rugăciuni; deprindeţi-vă să vă interiorizaţi, să vă adunaţi în lăuntrul inimii şi să petreceţi acolo cu lucrurile frumoase. Şi, încet, încet, veţi călători cu ceilalţi, şi în mijlocul zgomotului nu veţi auzi nimic, ca atunci când, de multe ori, ai un ceas care bate în casă, trece timp îndelungat şi nu auzi că ceasul bate; trece timp îndelungat şi nu auzi că ceasul merge. Numai când stă, când se opreşte îl auzi că stă – dar nu-l auzi că merge.
Te deprinzi cu zgomotul în aşa fel, încât să nu-l mai auzi când este în jurul tău. Am fost obligat să stau ani de zile cu grămada, cu mulţimea, mulţi… Nu te puteai feri, erai închis cu ei – cincizeci, o sută, trei sute… închişi; să stai acolo în zgomot, gălăgie, povestiri, certuri, lupte… Dar dacă m-am deprins prin rugăciune şi prin interiorizarea aceasta sufletească să mă desprind de mulţime, gălăgie, zgomote, eu petrecem între fraţi, prin rugăciune, în amintirile frumoase cu Domnul.
E şi aceasta o deprindere pe care, dacă lupţi şi dacă te rogi Domnului, ajungi într-adevăr să o ai. Poţi fi atunci în mijlocul mulţimii lângă care, vrând-nevrând, trebuie să stai şi totuşi să fii singur şi să nu-i auzi şi să nu-i simţi, şi să nu te atragă şi să nu te stăpânească petrecerea cu ei.
În felul acesta noi ne deprindem să ne căpătăm pacea şi liniştea, şi bucuria chiar dacă atunci în jurul nostru sunt numai valuri şi furtuni. După cum şi duhovniceşte în jurul nostru pot să fie ameninţări şi tulburări de orice fel, dacă ne deprindem să trăim în Domnul şi în prezenţa Lui întotdeauna, ajungem la un moment dat să avem pacea în mijlocul mării tulburate şi frământate. Pacea cugetului şi pacea conştiinţei noastre, pentru că unde este Hristos, acolo e pace, chiar dacă în jur sunt tulburări şi valuri.
Să ne deprindem deci, chiar dacă va trebui să stăm adeseori în mijlocul mulţimii, să ne interiorizăm, să ne formăm lumea noastră lăuntrică, prin ascultarea şi prin prezenţa Domnului, prin trăirea în prezenţa Domnului în amintirile noastre frumoase.
De multe ori se întâmplă că mergi la biserică şi oamenii n-au respect faţă de Casa lui Dumnezeu, chiar dacă merg numai un ceas sau două ceasuri pe săptămână sau pe lună, sau pe an. În timpul acesta merg şi vin, şi aleargă, şi se mişcă încoace şi încolo. Şi tu, dacă te uiţi la toţi şi îi auzi şi întorci capul de fiecare dată când intră cineva sau când iese sau dacă tragi cu urechea după fiecare care vorbeşte şi te uiţi după fiecare care şopteşte celuilalt, – atunci nu ai nici un folos de slujbă, de biserică, de rugăciune.
Deprindeţi-vă acolo cu interiorizarea, cu însingurarea aceasta în mijlocul tuturor, căutaţi să fiţi singuri. Când staţi să vă rugaţi, spune Cuvântul: „iertaţi tuturor oamenilor păcatele lor, că, dacă veţi ierta oamenilor păcatele lor, şi Tatăl vostru din cer vă va ierta vouă greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor păcatele lor, nici Tatăl cel ceresc nu vă va ierta vouă greşelile”.
„Rugaţi-vă cu căldură unii pentru alţii”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.
M-am deprins atunci aşa; nu pot să mă rog oriunde, dar pot să mă interiorizez, pot să mă strâng în mine însumi şi încep să mă rog de la vecinul de lângă mine până în capătul satului. După aceea să mă rog pentru toţi fraţii, să mă rog pentru toţi bolnavii, pentru toţi necăjiţii, pentru toţi prigoniţii, pentru toţi vrăjmaşii, pentru toţi cei care mi-au făcut rău de-a lungul vieţii mele, pentru toţi cei ce mi-au făcut bine, cu numele sau fără numele lor în faţa Domnului, în faţa altarului; şi să mă rog mereu pentru ei. Şi se termină slujba şi eu n-am terminat să mă rog pentru câţi aveam să mă rog. În vremea aceasta eu n-am avut timp să văd nici cine vine, nici cine pleacă, nici cine se mişcă, nici cine şopteşte; atunci am stat cu Domnul în rugăciune pentru toţi cei care mă rugam.
Atunci am avut şi eu folos şi cred că au avut folos şi cei pentru care m-am rugat. Poate că Dumnezeu a ascultat rugăciunea mea pentru cineva şi a cercetat şi a ajutat pe vreunul în necaz, pe altul în vreo operaţie grea, altcuiva, în ceasul naşterii, i-a ajutat să treacă cu bine prin durerile suferite. Pe altul în ceasul morţii l-a ajutat să treacă cu bine în veşnicie.
În felul acesta şi eu am avut un câştig şi au avut şi cei pentru care m-am rugat. În felul acesta El va câştiga prin toţi, prin interiorizarea noastră în mijlocul celor mulţi, pentru că aşa noi vom avea un folos duhovnicesc.
Dar altfel, numai din uşurătate, numai cu trupul suntem acolo, iar cu sufletul din lăuntrul nostru şi cu inima suntem departe de Domnul. În felul acesta avem cele mai frumoase şi cele mai fericite ocazii de a petrece netulburaţi în prezenţa Domnului. Aşa mergem şi cu trupul, şi cu sufletul la adunare.
Dar dacă atunci când se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu ne gândim cine ştie la ce, noi umblăm cu inima după alte lucruri; atunci noi putem fi cu trupul prezenţi la toate adunările, la toate nunţile, la toate mesele cereşti, dar sufleteşte nu avem nici un folos, pentru că îngrijorările veacului, uşurătatea veacului acestuia, răpitoarele de sămânţă sfântă, dogoarea ispitelor şi a încercărilor lumeşti usucă tot ce e bun în noi; şi atunci nu ne mai alegem cu absolut nimic.
Dacă Dumnezeu ne-a rânduit prilejuri ca acestea, e bine ca noi să le folosim în aşa fel, încât, de fiecare dată, să ne ducem cu sămânţă mai puternică, cu răsad mai viu şi, până a urmă, să aducem rod binecuvântat de Dumnezeu şi pentru noi, şi pentru alţii.
Dacă vrem să fie adevărat cuvântul nostru, să cerem căldura Domnului în cuvinte, să cerem focul Domnului, pentru ca cei ce ne ascultă să capete putere şi ei şi să primim şi noi. Să cerem harul lui Dumnezeu peste ei, peste cuvintele lor, peste viaţa lor, pentru ca şi ei, şi noi să avem un câştig sufletesc şi folos de mântuire.

Din Strângeţi firimiturile vol. II