Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica lui Toma

„Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon“ (Fapte 5, 12).

Domnul nostru Iisus Hristos n-a venit în lume pentru a face în ea semne şi minuni, ci pentru a aduce vestea mântuirii şi preţul răscumpărării pentru orice suflet care va primi, prin credinţă, vestea aceasta şi se va face prin naşterea din nou părtaş la curăţarea şi răscumpărarea aduse de preţul Jertfei Sale.
Dar toată această dumnezeiască lucrare de vestire şi de răscumpărare a sufletelor a fost mereu însoţită de multe semne şi minuni, de vindecări şi învieri trupeşti, făcute atât din milă pentru cei care sufereau, cât şi pentru întărirea, cu dovezi văzute, a soliei Sale cereşti.
Bieţii oameni aveau atât de puţină pricepere în a înţelege adevărul şi aveau atât de multe sarcini imediate, încât, dacă Mântuitorul le-ar fi promis numai o uşurare sufletească de sub o povară pe care ei n-o simţeau încă, nu L-ar fi putut înţelege şi urma. Dar când au văzut ei, prin uşurarea poverilor lor trupeşti, că Hristos are nu numai bunătatea, ci şi puterea să le ia sarcinile, cu toţii au venit să fie izbăviţi.
Prin vindecarea lor de bolile trupeşti, ei au priceput ce boală este păcatul, care era cauza acestor boli. Şi astfel le-a fost cu putinţă să înţeleagă Evanghelia şi să primească mântuirea Lui.

Domnul Iisus, la fel, i-a trimis pe Apostolii Săi, nu să facă minuni şi semne, ci să propovăduiască Evanghelia mântuirii Sale.
Dar mulţimea sufletelor cărora li se adresau Apostolii erau tot bieţii oameni măcinaţi de boli, chinuiţi de lipsuri, apăsaţi de nedreptate, care aveau mai întâi tot marea nevoie să fie despovăraţi trupeşte – şi apoi vor vedea de cele sufleteşti. | Continuare »

Minuni sunt toate câte sunt
în cer, în ape şi-n pământ,
în munţi, în câmpuri şi-n genuni,
minuni şi jos, şi sus, minuni.

Dar nu-i minune mai presus
ca jertfa Crucii lui Iisus,
în ea ne vom uimi mereu
ce milostiv, ce bun cu noi,
ce iubitor e Dumnezeu.

Minuni sunt toate câte vezi
şi toate spun să crezi, să crezi
şi toate ne-ncetat ne spun
ce bun e Dumnezeu, ce bun.

Minune-i pâinea ce-o mănânci,
Minuni sunt tainele adânci,
Minuni sunt leagăn şi mormânt,
Minuni sunt toate câte sânt.

Pătrunde-le, să ştii ce eşti
şi cât să crezi şi să iubeşti.
Trăieşte-le, să ştii că nu-i
minune cât iubirea Lui!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Pe fruntea Ta sudoarea e de sânge
şi ochii-s arşi sub pleoapele fierbinţi,
povara crucii – tot mai grea – Te frânge,
adânc rănindu-Ţi umerii Tăi sfinţi.

…Iar, dintre cei ce cuiele-Ţi bătură
şi-Ţi traseră la sorţi cămaşa Ta,
doar eu am fost cel mai aprins de ură
şi Ţi-am lovit mai aprig dragostea.

Dar mă ridic cu lacrimi de căinţă
şi ranele-Ţi sărut înfiorat.
Iisuse drag, Te rog cu umilinţă
mă iartă pentru sângele vărsat.

Mă iartă pentru coasta Ta străpunsă
şi pentru-al Tău obraz ce l-am scuipat,
şi pentru vina mea ades ascunsă…
şi fă-mă fiul Tău cu-adevărat.

Şi Te-oi iubi de-apururi cu putere,
şi Te-oi sluji apoi pân’ la mormânt,
Te-oi aştepta apoi pân’ la-nviere
şi-n veci slăvi-voi Numele Tău sfânt.

Lidia Hamza

Păşind încet, cu fruntea-nsângerată, Hristos suia păcatul tuturor;
Urma strigând mulţimea-nfuriată, cerând amarul Preţ ispăşitor.

Plângeau cei dragi cu inimi sfâşiate când El spunea de cruntul viitor;
Ce-amar plăti-va trufaşa cetate acest profetic Preţ ispăşitor!

Ajuns în vârf, bătut pe cruce-n cuie, El Se ruga iertând păcatul lor,
Căci nu e grai în veac şi-n veac să spuie ce crunt şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

Pe cruce-n jos, curgând tăcut şiroaie spre josnicul pământ ucigător,
Spăla pe om de moarte şi noroaie Dumnezeiescul Preţ ispăşitor.

Răbdând cu El, sta Maica Lui zdrobită cu ucenicul sfântului fior,
cutremuraţi de taina profeţită, ce scump şi-amar e-un Preţ ispăşitor.

…Doar tu nu vezi, doar tu rămâi departe, doar tu priveşti la tot nepăsător…
O, nu te temi c-ai să plăteşti prin moarte, în veac, amarul preţ ispăşitor?

Traian Dorz, Cântări de sus

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia de la Ioan, ca. 18

„Atunci toţi au strigat din nou: „Nu pe El, ci pe Baraba!“ Şi Baraba era un tâlhar.

Până acum vorbiseră, acum strigau.
Până acum vorbiseră numai unii, acum strigau toţi.
Până acum fuseseră numai pârâşi, acum deveneau ucigaşi.
În virtutea bunului obicei de până acum, care era rânduit să dea viaţă celui osândit, se cerea acum, cu strigăte, moartea unui nevinovat.
Hristos, pus alături de Baraba, era în faţa poporului. Iar poporul era în faţa lui Hristos.
Acum sosise clipa marii şi hotărâtoarei alegeri a acestui popor.
Cunoscut le era tuturora Iisus.
În cei peste trei ani, cât Iisus cutreierase toate drumurile şi cetăţile lui Israel, avuseseră cu toţii prilej să-L vadă şi să-L cunoască pe Hristos Domnul.
Cele ce se spuseseră despre El,
ceea ce făcuse El,
ceea ce vorbise şi lucrase Iisus în mijlocul lor
fuseseră atât de neobişnuite, de minunate şi de uimitoare, încât, cu siguranţă că nu mai rămăsese nici unul dintre iudei care să nu fi făcut parte măcar o dată dintre miile de privitori şi ascultători care erau zilnic martori la toate acestea. Deci ei cunoşteau bine ce lucrase Hristos şi Cine era El.
Dar îl cunoşteau bine şi pe Baraba. Căci marii tâlhari, capii răscoalelor, vestiţii bandiţi sunt cunoscuţi totdeauna şi se ştie cu groază tot ce sunt ei în stare să facă.
Între aceştia doi, trebuie să aleagă acum mulţimea. Mulţimea care, desigur, auzind despre cele întâmplate, se adunase acum în număr ameninţător de mare în curtea şi în faţa lui Pilat. Poate şi în stradă, până departe. Erau toţi aici, porniţi acum să aleagă. Şi aleseră.
Şi, între aceştia doi, a ales, cu strigăte, cu strigăte şi urlete prelungite, cum face mulţimea înnebunită. | Continuare »

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti“ (Matei 26, 39).

Eu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.
Căci citirea şi audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.
Dacă veţi asculta cuvintele mele aşa, veţi înlesni lucrarea mea, iar voi înşivă fără osteneală veţi afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”.
Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înţelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Aşadar, ce voieşte el să zică? Voieşte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine”. | Continuare »

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
puiul linguşirii plin de viclenie,
pântece făţarnic, lacom şi avar,
chipul şi sămânţa nimicite-ţi fie!

Frate şi tovarăş monstrului Cain,
vânzător de viaţă celui ce ucide,
şarpe cu otravă, cântec cu venin,
îţi întinzi cu zâmbet cursele perfide!

Îndrumând călăii, victima săruţi
şi predând la moarte, vii urând de bine,
ca să nu priceapă cei ce-au fost vânduţi,
să te creadă-acelaşi cei ce-au fost cu tine.

Viperă de frate, ucenic tâlhar,
tu porţi toată vina crimelor de fraţi!
– Ardă pe-a ta frunte semn de veşnic jar,
mia ta de gâturi în acelaşi laţ!

Traian Dorz, Cântări luptătoare

„Maria a luat un litru de mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului“ (Ioan 12, 3)

Ce frumos îi arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu pe cei trei din Betania în mereu aceeaşi sfântă slujbă pentru Hristos!
Lazăr, în adâncă şi chibzuită consfătuire cu Domnul;
Marta, în harnică şi atentă slujire pentru El;
iar Maria, în evlavioasă şi profundă împărtăşire cu Hristos.

Prezenţa Domnului Iisus Hristos în casa lor şi în mijlocul lor era pentru ei un prilej de o totală dăruire în slujirea şi bucuria lui Dumnezeu; nu numai a unuia, ci a tuturor celor din casa prietenoasei Betanii.
Când Hristos intra în casa lor era o sărbătoare dulce şi orice alte preocupări încetau de a mai fi pentru ei.
Atunci nu mai exista nimic altceva şi nimeni altcineva decât Domnul Iisus – şi El umplea totul.
Totul era dăruit numai lui Hristos
şi toate erau puse numai în slujba Lui.
Toate celelalte puteau să aştepte, numai El nu.
Toate celelalte puteau să fie neglijate, numai El nu.
Dintre toate datoriile mari pe care le are un om pe pământ, cele faţă de Dumnezeu sunt cele mai mari.
Dintre toate iubirile noastre, cea faţă de Hristos trebuie să fie cea mai dintâi.
Dintre toţi oaspeţii noştri, Hristos trebuie să fie cel mai slujit.
Pe El trebuie să-L facem să aştepte cel mai puţin şi să-L slujim cel mai dintâi;
oricât de târziu ar trebui să ne culcăm
sau oricât de dimineaţă ar trebui să ne sculăm, El nu trebuie lăsat să aştepte niciodată după noi.

Chiar dacă n-ar mai fi să ne mai rămână nouă nimic ca să mai trăim, Lui trebuie să-I dăm totdeauna tot ce ne cere sau ne arată că vrea de la noi.
Căci de lărgimea inimii şi de dărnicia mâinii noas¬tre faţă de El depinde lărgimea Inimii şi a Mâinii Lui faţă de noi.
Fiindcă Dumnezeu Se poartă cu fiecare om după inima aceluia faţă de El şi faţă de ai Lui, căci este scris:
„Cu cel bun, Tu eşti bun, Doamne,
cu cel neprihănit, Te arăţi neprihănit,
cu cel curat, Te arăţi curat
şi cu cel stricat Te porţi după stricăciunea lui“ (Ps 18, 24-26). | Continuare »

Nu Te dor, Iisuse, Mâinile străpunse
cât trăirea noastră în păcate-ascunse,
nu Te dor asprimea spinilor cununii
cât umblarea noastră-n căile minciunii.

Nu Te doare, Doamne, suliţa-ascuţită
cât Te doare Sfânta Casă pângărită,
nu Te dor oricâte răni a pătimirii
cât înstrăinarea fiilor Iubirii.

Nu Te doare ura celor răi din lume
cât a celor care spun de Sfântu-Ţi Nume,
nici nu plângi de-a lumii hule şi ocare
cât de stricăciunea din a Ta Lucrare.

Toţi se plâng în lume că n-au de-o mulţime,
dar că n-au credinţă nu se plânge nime’;
cu ce să trăiască, fiecare cată,
dar cu ce să moară, nici o mică ceată.

Greu suspini, Iisuse, şi adânc Te doare
pentru orişicine umblă-n nepăsare,
dar de-acela care de-al Tău har grăieşte,
înmiit Te doare că-n păcat trăieşte.

TRAIAN DORZ, Cântările Căinței

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(Meditaţie la Duminica Ortodoxiei)

…pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi (Evrei 32, 40).

 Sfântul apostol de astăzi se încheie cu un îndemn nespus de mângâietor pentru noi, când zice: Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.
– Cum adică n-au primit ce le-a fost făgăduit?
– Ei au văzut numai prin credinţă pentru urmaşii lor, ştiind bine că ei înşişi nu vor ajunge să vadă împlinirea marilor idealuri pentru care ei se jertfeau… Iată, de pildă, Avraam. Despre el este scris: …Avraam a săltat de bucurie că are să vadă Ziua Mea… A văzut-o doar prin credinţă, fiindcă ziua lui Hristos avea să vină cu mii de ani mai târziu.
Iosif care a murit în Egipt a văzut doar prin credinţă eliberarea poporului său din robie, eliberare ce avea să vină peste câteva sute de ani, dar a cerut ca atunci să fie luate şi oasele lui, împreună cu ei, în Canaan (Gen 50, 25).
Cei ieşiţi din Egipt au plecat cu nădejde spre Canaan, deşi mulţi dintre ei nici nu mai sperau să ajungă acolo şi nici n-au ajuns, dar au plecat spre ţara făgăduită.
Cei care au primit credinţa în Domnul Iisus s-au înrolat în oştirea Lui cu porunca să meargă până la marginile pământului să vestească Evanghelia la orice făptură şi să lupte pentru ca odată toată lumea să fie adusă la ascultarea de Hristos. Ei au pornit, au luptat, au propovăduit, au sângerat şi au murit, ştiind bine că ei înşişi, trupeşte, nu vor ajunge niciodată să vadă cu ochii lor împlinirea acestui ideal, dar au murit convinşi că va veni o vreme strălucită când, peste vremi şi vremi, cineva din urmaşii lor va ajunge să vadă împlinită această sfântă promisiune şi dorinţă a lui Hristos. | Continuare »