Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica mironosițelor

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6, 1).

Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.

Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.

Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit în Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră în Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10). | Continuare »

Credinţa, nu-ţi vinde credinţa dintâi,
cu primele doruri, în ea să rămâi.
Şi prima lucrare şi primul avânt,
şi-ntâile lacrimi să le-ai legământ.

Credinţa, nu-ţi pierde credinţa ce-o ai,
ea-i preţul iertării şi puntea spre rai,
ţi-e mamă şi frate, credinţa dintâi,
şi casă, şi pâine: statornic rămâi!

Credinţa ţi-o creşte în Domnul cu zel,
nu-ţi pese de jertfa ce-o dai pentru El.
Mai nalt ţine steagul şi crezul frumos,
o cinste eternă să fii lui Hristos!

Credinţa să-ţi fie alături la jug,
alături pe cruce, alături la plug
alături la bine, alături la greu,
că-n toate ţi-e pază pe veci Dumnezeu.

Credinţa păstrează-ţi cât eşti pe pământ,
dă-i tot ce-i în tine mai bun şi mai sfânt,
dă-i roua din lacrimi, dă-i caldul sărut
şi-o du pân-la moarte pe cea de-nceput!

Lidia Hamza, Blid de lut

Lumină-I Chipul Tău iubit,
din orice parte-ar fi privit –
şi cine-L caută credincios
ajunge şi el luminos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Frumseţe-i drumul Tău curat,
pe orice vreme-ar fi umblat –
şi cine-l ţine credincios
mereu va fi tot mai frumos.
Tu eşti frumseţe, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Iubire-i Duhul Tău Sfinţit
în orice suflet L-a simţit –
şi cine-L poartă credincios
e tot mai de iubit folos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Blândeţe-i Glasul Tău cel bun
şi-n cei ce-l tac, şi-n cei ce-l spun –
şi cine-l duce credincios
e tot mai blând şi mai duios.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Sfinţire-i Voia Ta mereu,
şi-n timp uşor, şi-n timpul greu –
şi cine-o face credincios
tot mai sfinţit va fi-n Hristos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

Traian DORZ – meditaţie la 1 Corinteni 15, 3 (în lectura autorului)

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia după Ioan

Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18, 12).

Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei.
De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
Până când el va deveni astfel şi pentru sine însuşi. O zdreanţă nefolositoare şi scârboasă. Şi va căuta să se scape de lepădătura sa prin singura şi ultima posibilitate mai dorită şi mai plăcută diavolului: sinuciderea.

Oricât de greu ne vine să privim la Iuda, la această zdreanţă tăvălită în murdăria celui mai cumplit dintre toate păcatele – trădarea şi vânzarea, tot suntem siliţi să-i mai aruncăm câte o privire îngrozită din când în când.
Spre a ne înspăimânta de prăbuşirea lui Iuda, trăgând cutremurătoare învăţăminte.
Pentru noi şi pentru alţii, mai ales în împrejurările în care ne găsim noi şi Lucrarea lui Hristos de multe ori.

Au prins deci pe Iisus şi L-au legat.
Pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, care sunt atât de adânci şi atât de neînţelese pentru noi, de multe ori sunt alese cele mai cutremurătoare căi.
Cel mai greu de înţeles lucru pentru noi este rostul suferinţei în viaţa omenirii. Şi mai ales în viaţa celor mai buni dintre oameni.
Dar noi trebuie să ne pătrundem de marele adevăr care luminează orice taină.
În taina suferinţei, adevărul ne arată că este ispăşirea păcatului.
Păcatul este acela care a adus în lume suferinţa. Înainte de păcat suferinţa nu era cunoscută.
Deci înainte de orice, în suferinţă este şi ispăşire.
Ispăşirea înseamnă curăţire, împăcare, sfinţire, dragoste, lumină şi desăvârşire. Toate acestea se cuprind în ispăşire. Şi nu sunt fără ea. Iar ispăşire nu poate să fie fără suferinţă. | Continuare »

Să nu te plângi când pari că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
tu nu-i vezi, dar în lupta sfântă
ai mii şi zeci de mii de soţi.

Tu nu-i cunoşti, că numai Domnul
cunoaşte-n orice loc pe-ai Lui,
dar c-ai rămas în luptă singur
tu niciodată să nu spui.

Căci Marele Hristos nu-Şi lasă
nici lupta, nici Cuvântul Său;
nenumărată-i Oastea care
învinge zilnic pe cel rău.

Noi nu vedem decât în faţă,
puţin şi-ngust din sfântul Ţel,
întreagă-ntindere a luptei
şi câţi luptăm, – o ştie El.

Să nu te plângi când crezi că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
dacă-ai vedea, ai şti că-n luptă
ai mii şi zeci de mii de soţi.

Ci-ncrede-te-n Hristos şi luptă
nebiruit şi credincios
şi lasă toate celelalte
deplin în grija lui Hristos.

Traian Dorz, Cântări de drum

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XVI

Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că, dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieşirea XXV, 40). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul Ieşirea XXV, 20; XXXVI, 9, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16. 154).
Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21. Facerea XVIII, 1; XIX, 27) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. | Continuare »

Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.

Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!

Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate:
– pentru vina voastră mare
dă Hristos răscumpărare,
Tatăl, – haina strălucită,
a făcut de-i pregătită,
masa binecuvântată
iat-o gata aşezată;
– veniţi, suflete chemate,
până când v-aşteaptă toate,
căci când clopotul pustiu
va suna –
e prea târziu!

Traian Dorz, Cântări noi

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

Şi Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa (I Corinteni 6, 14)

După ce Sfântul Apostol ne arată ce minunată este starea când trupul nostru este şi el predat pe deplin în stăpânirea lui Dumnezeu, ne promite din partea lui Dumnezeu, Făcătorul şi Răsplătitorul nostru, strălucita răsplătire a învierii. A unei învieri asemenea aceleia pe care i-a dat-o Căpeteniei mântuirii noastre, adică lui Iisus. Având faţă de lume o moarte asemănătoare cu a lui Iisus, Domnul nostru, apoi o viaţă din viaţa Lui, asemănătoare cu a Sa, vom avea şi o înviere tot aşa, asemănătoare cu a Lui. Sămânţa lui Dumnezeu, care este duhul lui Iisus, şi cuvântul Lui fiind în noi, iar noi fiind viaţă din viaţa Lui, această sămânţă a Lui ne va învia în Ziua de Apoi (I Pt 1, 23; I In 3, 9).
Când eram copil, într-o toamnă, eram cu tata la semănat de grâu. Mirat cum răsare grâul după ce stă o vreme îngropat în pământ, l-am întrebat pe tata:
– Cum mai învie grâul acesta, după ce putrezeşte o dată?
– Adu-mi un bob de grâu, să-ţi arăt, zise tata.
I-am adus o mânuţă de boabe din săcuţul care era lângă noi.
– Vezi tu aici, la capătul bobului, ceva luminos?
– Văd.
– Ei, acesta este chipul lui Hristos pe fiecare bob de grâu. Şi aici stă viaţa lui, care este nemuritoare. Asta nu putrezeşte. Tot bobul celălalt moare şi putrezeşte, dar asta nu moare niciodată. Poate să stea grâul în sac ori în hambar sute de ani. Sămânţa asta care are chipul lui Hristos în el, asta nu moare. Când bobul este pus în starea potrivită pentru înviere, el învie şi se pregăteşte pentru o nouă viaţă şi pentru o nouă roadă.
Ce adânc m-am mirat atunci de spusele tatălui meu şi ce adânc am gândit de multe ori asupra minunii aceleia, pe care mai târziu a venit o vreme s-o înţeleg tot mai fericit şi mai deplin!
– Vezi, mi-a zis atunci tata, pentru că are chipul lui Hristos pe el, grâul este sfânt. Şi pâinea este sfântă. Şi de aceea este păcat să calci cu picioarele grâul şi pâinea. Este mare păcat să le batjocoreşti ori să le arunci. Căci cine le calcă şi le aruncă, acela calcă şi aruncă chipul lui Hristos şi faţa Lui.
Ce simplu, dar ce minunat mi-a explicat atunci tatăl meu adevărul despre care spune Sfânta Scriptură în versetele despre care vorbim acum… | Continuare »

Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.

Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.

Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.

Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.

…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.

Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.

Să cântăm Domnului, nr. 889