Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos – Împăratul nostru (meditații la Evanghelia după Ioan, cap. 12)

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!“

Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, le-a făcut, în atotputernicia Sa, pe toate acestea
şi le-a rânduit pe toate şi pe fiecare
pentru un anumit scop al Său precis şi minunat.

Nici o vietate şi nici o întâmplare nu este întâmplătoare pe pământ.
Până şi o râmă îşi are scopul ei, de a aerisi şi frăgezi pământul prin găurile pe care le face prin el.
Până şi cea mai mică şi îndepărtată stea de pe cer îşi are scopul ei: să lumineze, să lumineze cuiva şi să bucure pe cineva.

Cândva n-am ştiut ce rost poate avea o mică râmă…
Acum nu ştim ce rost poate avea o mică stea,
dar după cum am aflat rostul uneia, îl vom afla şi pe al celeilalte.
Ori de câte ori descoperim rostul unei creaturi a lui Dumnezeu, ne uimim de Înţelepciunea care le-a creat, de puterea care le îndrumă, de dragostea care le îngrijeşte
şi ne vine să ne prosternăm până la pământ, copleşiţi de frumuseţea, puterea şi iubirea acestei Înţelepciuni.
Şi cu cât ochii noştri se deschid mai înţelepţi spre toate cele ce ne înconjoară,
cu atât desăvârşita ordine şi rânduială aşezată de Dumnezeu în toate ni se face mai cunoscută
şi ni se face tot mai largă, mai adâncă şi mai înaltă înţelegerea desăvârşitei legături din înlănţuirea tuturor lucrurilor şi împrejurărilor între ele.

Scopul pentru care Se întrupase din Idee Cuvântul
şi pentru care din Cuvânt s-au întrupat toate câte sunt | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu

Evocăm momentul în care Petru mărturisise „Tu eşti Hristosul“, iar Mântuitorul, coborând de acolo pe malul Iordanului, îi vestise pe ucenici că: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osândi, omorî, dar a treia zi va învia“. Când au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei, care părăsiseră tot şi mergeau după Iisus, cu gândul că El avea să fie Mesia în chip pământesc; un împărat care să scuture jugul împărăţiei romane şi să instaureze regatul iudaic de odinioară.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, să nu se întâmple una ca asta!“. Cu alte cuvinte: ce sunt gândurile astea? Noi ştim de Mesia în felul nostru, iar Tu ne vorbeşti de Cruce şi moarte? Şi Mântuitorul îi răspunde lui Simon Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!“. Aşadar: tu eşti vrăjmaş acestei rânduieli dumnezeieşti; tu nu o înţelegi, ba, mai mult, te opui.
Şi atunci, în această situaţie, a luat pe cei trei apostoli şi i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei să înţelegi Crucea şi Învierea? Iată, avem o pregustare a lor. Nu ne închipuim noi ce taină este aceasta. Cât aş vrea s-o trăim fiecare dintre noi!… | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a din Postul Mare

Cinstea de a fi un slujitor, un profet sau un preot al lui Dumnezeu, fiind o cinste deosebită de toate celelalte, nimeni nu şi-o poate lua singur… sau n-ar trebui să şi-o ia. De la chemarea şi până la alegerea cuiva pentru aceasta este totuşi un drum mai lung, ori mai scurt. Este totuşi un timp mai apropiat, ori mai îndepărtat în care nu numai el, cel chemat, dar şi cei care îl aleg trebuie să fie cu toată grija asupra alegerii sale.
Căci dacă nu totdeauna cel chemat îşi dă seama că are şi însuşirile necesare slujbei către care merge, cei care îl cheamă ori îl împing spre această slujbă trebuie neapărat să fie cu grijă la el, dacă le are sau nu le are. Fiindcă cine îşi pune cu grabă mâinile peste un nevrednic, învestindu-l cu o slujbă sfântă în Casa lui Dumnezeu, pe când se vede bine că el nu corespunde pentru slujba aceasta deloc, acela va băga în Casa lui Dumnezeu pe un tâlhar. Şi de toată prada şi dezastrul pe care acesta le va săvârşi acolo va răspunde solidar cu el.
O, cât de vinovat va fi în veci Alexandru Căldărarul, ori Imeneu şi Filet, ori Diotref şi toţi dezbinătorii lucrării lui Hristos din cele dintâi zile şi până în cele din urmă! Dar oare acei care i-au băgat pe aceştia în Lucrarea lui Dumnezeu vor fi ei scoşi total nevinovaţi de faptele acestor lucrători ai lui satan, pe care tocmai ei i-au ajutat cândva să intre în ea?
Nu ştim cum va privi Marele şi Dreptul Judecător în Ziua Marii Sale Judecăţi Drepte, această delicată şi dureroasă parte întunecată şi îndurerată a multora dintre noi. Va găsi el oare îndeajuns de îndreptăţită apărarea noastră că am avut prea puţină prevedere din cauza prea marii iubiri? Că am avut o prea mare încredere în partea cea bună din om şi prea puţină teamă de partea cea rea din el? Că îndemnul milei de a-l ajuta pe un neputincios să ajungă şi el la un rost înalt a fost mai puternic decât teama că încălzim un şarpe şi învestim pe un blestemat? Binele părea sigur, răul nici nu părea a fi. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii

„Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu…“ (II cor. 7, 1).

Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea, până la capăt, în frica de Dumnezeu…
Iată, într-adevăr, ceea ce este mai însemnat decât toate… dar şi mai greu, la fel, decât toate.
Nu-i greu a lua o hotărâre bună, să te laşi de păcate, să te predai Domnului, să pui legământ cu El că vei începe şi că vei duce o viaţă nouă până la moarte… Nu-i greu acest lucru, fiindcă foarte mulţi au fost acei care au luat astfel de hotărâri şi au pus astfel de legăminte… O, câte mii şi mii am văzut şi am auzit numai noi astfel de hotărâri.
Dar e greu să ţii până la moarte hotărârile şi legămintele astea, după ce le-ai luat. O, cât de mulţi au fost cei care, ca sămânţa căzută în pământ stâncos, repede au încolţit, dar tot aşa de repede, la prima încercare şi ispită, s-au şi uscat (Matei 13, 20-21). Sau spinii îngrijorărilor i-au înecat. Sau răpitoarele lui Satan i-au furat îndată…
În alţii, bunele hotărâri, luate în adunare sau în biserică, la auzirea Cuvântului, n-au ţinut nici până acasă.
Încă pe drum, un prieten, o ispită, un gând de la cel rău, ca o pasăre răpitoare, s-au şi repezit şi i-au luat din suflet gândul cel bun, sămânţa cea sfântă, legământul cel curat pus cu Dumnezeu… Ca şi sămânţa cea căzută în drum. Un picior murdar o îngroapă în noroi. O copită o zdrobeşte… Un bolovan o îneacă.

În alţii, bunul gând luat ţine ceva mai mult… Poate ţine chiar ani de zile. Poate trece chiar prin furtuni grele. Poate rezista chiar la tăvăluguri chinuitoare…
Însă dacă nu ţine până la sfârşit, se poate pierde. Şi pierderea aceasta este cu atât mai dureroasă cu cât timpul suferit este mai lung. Cu cât durerile biruite sunt mai multe. Cu cât nădejdile pentru el erau mai frumoase. Şi cu cât rodul zădărnicit părea că va fi mai bun şi mai mult.

Oricât de frumos a fost începutul cuiva,
oricât de greu a fost drumul mântuirii urcat după Iisus până la o vreme şi la un loc, | Continuare »

„Dacă“ este o condiţie. „Dacă“ este o poartă.
Dacă primeşti, ai. Dacă vei păstra, vei avea.
Dacă nu primeşti, nu ai. Dacă nu păstrezi, în zadar ai primit. Ba eşti încă mai nenorocit în ziua trebuinţei, fiindcă ştii că ai primit şi că ai putut să ai, dar n-ai păstrat.
Mulţi au primit un nume bun prin naşterea din părinţi vrednici.
Dar – dacă ei înşişi nu şi-au mai păstrat acest bun nume, necontinuând trăirea unei aşa vieţi vrednice cum au avut părinţii lor – în zadar. Ei au murit în ruşine şi pierzare, fiindcă virtutea nu se moşteneşte.
Numele bun al părinţilor ne însoţeşte atâta vreme, până când începe să ne fie cunoscut propriul nostru nume. Când suntem destul de mari, devenim destul de cunoscuţi .
După aceea, numele nostru capătă valoarea trăirii noastre, a cinstei noastre, a faptelor şi a vieţii noastre.
Şi vom rămâne apoi şi în amintirea lui Dumnezeu, şi în aceea a oamenilor cu această valoare.
Mulţi au primit o avere bună prin moştenirea de la înaintaşii lor harnici şi cumpătaţi.
Dar, dacă ei n-au ştiut să păstreze prin muncă şi prin cumpătare această avuţie, ci prin lene şi risipă şi-au pierdut-o, în zadar a fost moştenirea lor.
Cât de mare şi de frumoasă să le fi fost această moştenire, fiii netrebnici şi risipitori au pierdut-o curând şi au rămas în zdrenţe şi în mizerie.
Pentru că n-au ştiut să păstreze darul dragostei părinteşti, neascultarea i a pedepsit, iar lenea i-a ruinat.
Ferice de fiul înţelept şi chibzuit care, o dată învrednicit de Dumnezeu cu nişte avuţii frumoase, trupeşti sau sufleteşti, ştie prin muncă şi prin chibzuinţă să păstreze şi să crească aceste avuţii!

Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru!
Îţi mulţumim din inimă de bunii noştri părinţi trupeşti şi sufleteşti şi de frumoasele moşteniri pe care ni le-au lăsat, ca noi prin ele să aducem mult rod sfânt şi un veşnic folos, spre slava Ta.
Te rugăm, ajută-ne, Doamne, să ne purtăm într-un chip vrednic de părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti, iar frumoasele noastre avuţii pe care le am primit de la Tine şi de la ei să le ştim folosi spre viaţa veşnică, precum au ştiut folosi talanţii lor şi cel care a primit cinci şi a mai adus cinci,
şi cel care a primit doi şi a mai adus doi.
Amin.

Traian Dorz, Hristos – Pâinea noastră zilnică

Doamne, iată, ochii mei
Te privesc mereu mai grei;
pune-mi Tu lumina-n ei,
să Te vadă cum Tu vrei.

Şi-ncălzeşte-mi inima
să Te poarte cum ai vrea
şi să caute Faţa Ta
cât mai poate şti căuta!

Doamne, iată-mi tot ce-am eu
închinat lui Dumnezeu,
împlineşte-mi-l mereu
cu rod tot mai scump şi greu!

Cu cât anii trec şi vin,
să-mi am cerul mai senin,
drumul mai cu soare plin
şi cuprinsul mai divin.

Doamne, iată-mi ce-am făcut –
şi ştiut, şi neştiut –
ţi-l aduc şi stau tăcut
şi cu sufletul temut…

că mi-ai dat un sfânt avut
şi mi-e timpul meu trecut,
iar talantul meu plăcut,
rău mă tem că l-am pierdut!

Traian Dorz, Cântări Noi

Cu tot întregul meu amar,
cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

Primeşte-mă aşa cum sânt,
cu multele-mi greşale
şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,
sunt plin de fapte rele,
dar vin, Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,
cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea
şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând
de slujba ce-Ţi aduce;
pân’ la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

Traian Dorz, Cântări îndepărtate

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

Cuvântul este darul cel mai mare pe care îl are o făptură omenească. Darul de a putea vorbi, de a-şi putea exprima simţămintele prin cuvinte grăite şi înţelese este un bun de un preţ nespus de mare, este o binecuvântare sfântă pe care Domnul Dumnezeu n-a dat-o decât omului. Nici o altă făptură a lui Dumnezeu nu are acest dar atât de nobil şi de ales, ca omul. De aceea, în înţeles duhovnicesc, omul nu este o făptură de origine pământească, ci de origine divină. Darul cuvântului şi al înţelepciunii, din care izvorăşte cuvântul, este un dar pe care numai fiinţele divine îl au. De aceea cuvântul este sfânt, şi orice fiinţă omenească ar trebui să rostească fiecare din cuvintele sale numai în felul acesta. Fiecare cuvânt ar trebui să fie numai adevărat, şi numai sfânt, şi numai vrednic de primit.

Dar ce dureros adevăr se poate vedea azi în lume: în ce fel jalnic s-a degradat şi s-a pierdut valoarea cuvântului omenesc! În loc să fie numai adevăr, cuvântul oamenilor a devenit aproape numai minciună. În loc să fie înţelepciune, a devenit prostie. În loc să fie curăţie şi frumuseţe, a devenit murdărie şi urâciune. Aproape nici un cuvânt omenesc, de azi, nu poate fi vrednic de primit şi de crezut. Oamenii îşi spun unii altora minciuni, spune Biblia (Ier 9, 8). | Continuare »

Text preluat din «Istoria unei jertfe» vol. II, de Traian DORZ

O, fratele nostru n-a murit! Nu mor niciodată oamenii care trăiesc şi se jertfesc aşa cum a trăit şi s-a jertfit el. El trăieşte şi va trăi mereu, prin lucrarea pe care a făcut-o între noi, prin duhul şi puterea lui care s-au revărsat şi au rămas peste această Lucrare cerească.

Era 2 februarie [1947] – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“.
L-am petrecut la mormânt cu această cântare, cântată cu lacri­mi pe aceeaşi melodie:

Martor credincios al Jertfei lui Hristos,
sol al Vestei Bune, vrednic credincios,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
ai plecat la Domnul, Care L-ai iubit.

Pildă de lumină, ai trăit mereu
rob al rugăciunii către Dumnezeu,
jertfă a chemării, strigăt desluşit,
suflet de apostol, frate preaiubit.

Mare-a fost credinţa care te-a purtat,
luminoasă Calea care-ai arătat,
limpede Cuvântul care l-ai adus,
martor sfânt al Oastei Domnului Iisus.

Drumul sfânt pe care tu l-ai arătat
duce-n Canaanul binecuvântat,
în Ierusalimul sfânt şi luminos
prin solia Oastei Domnului Hristos.

– Sus, în fericirea ce-a nădăjduit,
dă-i, Iisuse Doamne, locul strălucit
lângă toţi aceia care Ţi-au urmat
şi cu strălucire i-ai încununat.

Iar pe noi, Iisuse, când ne vei chema,
lângă ei ne-aşază Sus, la dreapta Ta,
şi ne dă cununa lor de mucenici
tot aşa-mpreună, cum am fost aici.

– Martor credincios al harului Slăvit,
roagă-te la Domnul nostru Preaiubit
să ne-ajute, drumul greu şi luminos,
să-l sfârşim cu bine, martor credincios. | Continuare »

Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sunteţi din lume“, spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte […]. În lume veţi suferi“. Şi, cu siguranţă, „multe sunt suferinţele drepţilor“. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi sfinţii, şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasa şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra, spun sfinţii, se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gânduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: „Multe sunt necazurile drepţilor“ (Ps. 33,18), „prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapt. 14,22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta suntem puşi (I Tes. 3,3); „intraţi prin poarta cea strâmta“ (Mt. 7, 13). Citeşte şi: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petru 4, 12-13; Sir. 2,1; Mt. 5,10; Iac. 1,12; ÎI Cor. 4,8-17; I Petru 4,1; Apoc. 7,14; Mt. 7,13-17 şi altele. Cu toţii ne aflam în întuneric şi în umbra morţii, în mâinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. | Continuare »