Comori Nemuritoare

Ieromonah Serghie Rabko, Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?, Editura Sophia, 2010

“Pocăiţi-vă! Este prima poruncă pe care o întâlnim în Evanghelie. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit în pustie şi a botezat oamenii cu botezul pocăinţei: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2). Cu aceste cuvinte Mântuitorul a început să predice pentru că nu poate Domnul să Se arate sufletului, dacă el nu s-a căit sincer şi curat de toate păcatele sale şi nu s-a curăţit de ele. Omul a căzut. Din cauza păcatului, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru a putea reveni la El, trebuie să se căiască, aceasta fiind singura cale de reîntoarcere.
Ce este pocăinţa? Adesea auzim şi vorbim despre ea, dar nimeni nu înţelege semnificaţia ei reală. Se întâmplă aceasta, pentru că suntem contaminaţi de păreri personale şi ne orientăm mai mult după legi omeneşti decât după poruncile lui Dumnezeu.
Majoritatea dintre noi se consideră creştini şi persoa­ne cucernice. Adesea ne îndreptăţim că nu am ucis pe nimeni, nu am furat, iar faptul că păcătuim îl credem scu­zabil, pentru că toată lumea greşeşte. Astfel, considerăm că nu avem motive să ne căim, că pocăinţa nu ne foloseşte la nimic. Cugetăm astfel, pentru că nu cunoaştem Evanghelia, nu înţelegem în ce constă creştinismul şi pocăinţa. De cele mai multe ori învăţăm din propriile greşeli şi pentru că, în urma păcatelor, urmează necazurile, atunci ele ne sunt unicii dascăli. Într-adevăr, prin necazurile suferite înţelegem, în cele din urmă, cât de eronat trăim.
Cuviosul Simeon Noul Teolog a spus: „La împlinirea poruncilor evanghelice vedem cât suntem de neputincioşi“. De aceea, numai în asemenea condiţii vom vedea şi vom înţelege realmente că suntem păcătoşi. Dacă nu ne recunoaştem starea de păcat, atunci nu trăim conform Evangheliei. | Continuare »

În această noapte sfântă s-a născut, acum 100 de ani, în satul Râturi din Bihor, autorul a mii de versuri ce alcătuiesc Cântările nemuritoare.

Un număr impresionant de titluri îl poziţionează pe treapta cea mai de sus între autorii de lucrări religioase:

– 30 volume de poezii, Cântări nemuritoare

– 27 volume de Cugetări nemuritoare

– 6 volume de Îndrumări nemuritoare

– 35 volume de meditaţii biblice

– 4 volume de povestiri pentru copii

– 4 volume cuprinzând istoria Oastei Domnului, Istoria unei jertfe

– 2 volume autobiografice, Hristos Mărturia mea…

Pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru dragostea cu care şi-a dedicat viaţa Oastei Domnului, a suferit peste 17 ani de închisoare comunistă.

Pentru mai multe date, vezi: http://www.comorinemuritoare.ro/biblioteca/fratele-traian-dorz/

Lidia Hamza

Trecut-au anii, rând pe rând, o sută
Din noaptea-n care-n lume-ai apărut
În zvon şi de război, şi de colindă
Şi de zăpadă ninsă până-n tindă…
Dar este noaptea-n care, neştiută,
Şi Maica Sfântă Pruncul şi-a născut.

E Noaptea-n care nu mai dorm păstorii
Şi îngerii din ceruri coborând
Pe raze de lumină şi candoare
Fac, dintr-o noapte, sfântă sărbătoare
Şi la fereşti colindă vestitorii
Despre Mesia cel smerit şi blând.

Şi vii şi tu pe lângă Prunc pe lume,
Şi-o stea pe cer, venind din răsărit,
E, poate, semnul tainic ce-ţi conduce
Şi paşii tăi, prin lume, către cruce,
Acelaşi Domn slujind şi-acelaşi Nume,
Acelaşi ţel şi-acelaşi preţ plătit.

Nu-ntâmplător vi-i naşterea-mpletită
În lumea asta plină de nevoi,
Nu orişicui i-e dat stindard să poarte
Iubirea de-ar plăti-o şi cu moarte,
Nici jertfa grea nu poate fi plătită
Decât de neam de sfinţi şi de eroi.

O, drag înaintaş, trudita soartă
Atât de greu purtată pe pământ
A fost să vezi a Oastei cale dreaptă
Cum suie către cer din treaptă-n treaptă
Cu capătul pe-a cerurilor Poartă…
Şi-ostaşi trecând în rânduri pragul sfânt.

Şi dacă azi ni-i prea pieptiş suişul
Şi prea din greu cărarea desluşim,
Du rugăciunea noastră-ndurerată
Spre Pruncul Sfânt din ieslea îngheţată,
Ca să ne scoată-n cale luminişul
Din care-n veci apoi să biruim.

Traian DORZ

Dumnezeul nostru Tare,
înaintea Ta cădem,
preamărind fără-ncetare
Naşterea-Ţi din Betleem!

Slavă-n Cerul Sfânt,
pace pe pământ,
Slavă Jos şi Sus,
Ţie, Scump Iisus,
Care viaţa ne-ai adus!

Cine-a fost să se smerească
cât Tu, Doamne, Te-ai smerit,
spre-a putea să mântuiască
tot pământul osândit? | Continuare »

Sfântul Ioan Gură-de-Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!
Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.
Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea. | Continuare »

Sângele Tău, Sângele Tău,
Iisuse, curs pe Cruce,
el singur – mie, cel mai rău,
mi-a dat iertarea-I dulce.

Fii binecuvântat, fii binecuvântat,
Sfânt Sânge Preacurat,
căci greul meu, căci greul meu păcat,
doar Tu mi l-ai spălat.

O, cât de-adânc am fost căzut
de tot şi dintr-o dată,
pe veci mă socoteam pierdut
şi vina-mi neiertată.

Păcătuit-am contra Ta
şi-a dragostei divine.
O, cine m-ar putea ierta,
Sfânt Sânge, – decât Tine?

Zăceam căzut acolo jos,
privit de toţi cu silă.
– O, Sânge Sfânt al lui Hristos,
doar Ţie Ţi-a fost milă.

Sfânt Sânge, nu mă mai lăsa
să uit şi să cad iară,
ci fă-mi pustietatea mea
un colţ de primăvară…

Traian Dorz, Cântările Căinţei

Fraţi creştini,
Când citim cărţile dumnezeieştii Scripturi, vedem cum străluceşte într-ânsele curăţia dumnezeiască, prin curatul adevăr al lucrurilor descrise; vedem înţelepciunea dintr-ânsele, şi harul şi puterea lui Dumnezeu, care ne umplu de fericire toată fiinţa noastră sufletească şi toată mintea noastră. Acest lucru se întâmplă şi cu răspunsul pe care am auzit că l-a dat Domnul în Sfânta Evanghelie de astăzi, atunci când înaintea Lui s-a înfăţişat un învăţător al legii, cu gândul de a-L ispiti în cuvânt. Sfânta Evanghelie ne istoriseşte că:
„În vremea aceea, a venit la Iisus un învăţător al Legii, ispitind pe Iisus, şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Învăţătorii Legii erau aceia care tâlcuiau şi învăţau Legea lui Moise. Deci unul dintre aceştia, auzind că Iisus învăţa poporul, a venit la Iisus, nu ca să-L asculte… şi să se folosească cu ceva de pe urma învăţăturii Lui, ci ca să-L ispitească. De aceea, L-a întrebat, zicând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac, ca să moştenesc viaţa de veci?”

| Continuare »

Cdupă I Corinteni 12, 27 –

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). | Continuare »

Părintele Arsenie Boca

Când protivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lăsa să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. „Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate.“ Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală.

| Continuare »