Comori Nemuritoare

Domnului, întotdeauna,
mulţumirea să I-o dăm,
tot ce-avem mai bun întruna
numai Lui Îi datorăm;
– dar şi celor dragi prin care
El ne dă de-atâtea ori
trebuie fără-ncetare
să le fim mulţumitori!

Domnului, recunoştinţă
pentru toate, de-orice fel,
tot ce-avem cu prisosinţă
vine numai de la El;
– dar şi celor dragi prin care
ne ajută Dumnezeu,
faţa recunoscătoare
să le-o arătăm mereu.

Domnului, nemărginită
dragostea să I-o purtăm,
toată viaţa fericită
numai Lui i-o datorăm;
– dar şi celor dragi prin care
de Hristos ne-mpărtăşim,
dragostea, şi-n Cer datoare,
până-n veci s-o dăruim.

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

O, florile Lucrării sfinte,
ce-ncununaţi un chip slăvit,
spre cinstea Celui ce v-aşteaptă,
purtaţi-vă desăvârşit.

Dac-aţi primit chemarea sfântă
să fiţi podoabe la altar,
frumos în suflet ca lumina
păstraţi al curăţiei har.

Păziţi mai mult ca ochii voştri
al sufletului alb veşmânt,
mai bine renunţaţi la viaţă
decât cădeţi din legământ.

Dac-aţi ajuns cununa Celui
în veci Ales şi Preaiubit,
pentru cinstirea Lui eternă,
purtaţi-vă desăvârşit!

Traian Dorz, Cântări luptăroare

Sfântul Teofan Zăvorâtul
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

 Ieri, Apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mântuirii cu toate armele duhovniceşti; iar acum arată care sunt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-1 îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sunt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune.
Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mântuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţa la păstorii lor, în vreme ce pentru privitorul din afară acest ajutor pare că n-are de unde veni. Aceştia nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dânsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vârsta „bărbatului desăvârşit”. Ce înseamnă un bărbat desăvârşit în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii; şi este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvârşire; dar ce înseamnă a fi bărbat desăvârşit în Domnul nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vârstă. Acest lucru nu trebuie totuşi să răcească râvna nimănui de a atinge şi el această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri duhovniceşti care se numeşte în viaţa cea după Dumnezeu „vârstă bărbătească”. Apostolul arată această „vârstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, „toată sârguinţa”.

De nu poţi face-o bucurie
cât întristarea ce-ai făcut,
atât de-adâncă şi de-ntinsă
– păcatul tău e netrecut.

De nu despăgubeşti asemeni
pe-acel ce l-ai nedreptăţit,
cu preţ cât cel pierdut de mare
– păcatul tău e neplătit.

De nu-ţi mărturiseşti păcatul
atâta cât ai şi stricat
şi nu ţi-l laşi pe totdeauna
– păcatul tău e neiertat.

De nu poţi lepăda păcatul,
urându-i chipul lui hidos,
ci mai gândeşti la el vreodată
– păcatul tău e tot nescos.

De nu te lupţi s-alungi păcatul,
ţinându-i sufletul închis,
ci-l tot mai ţii ascuns în tine
– tot de păcat vei fi ucis.

Şi-i drept ca nici să nu se uite
ce nu-i lăsat şi nu-i plătit.
Hristos îţi iartă doar păcatul
lăsat şi îndreptat cinstit.

Traian Dorz, Cântări de sus

Am cu Hristos un legământ
şi nimeni nu mi-l poate frânge;
născut în plâns, crescut în cânt,
pecetluit în foc şi-n Sânge.

Am cu Hristos un legământ
chiar decât sufletul mai sfânt,
un legământ am cu Iisus
chiar decât viaţa mai presus.

Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,
în trup îl ard şi-n duh m-apasă,
el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,
şi-avut, şi dragoste frumoasă.

Nu-i prieten pe pământ să-mi ia
povara Lui de peste mine,
cât m-ar iubi şi cât m-ar vrea
ea-ncătuşat şi rob mă ţine.

Şi nu-i vrăjmaş atât de-avar
să-mi ia lumina lui din zare;
ea-mi este-avut, şi cer, şi har,
şi cinstea mea nemuritoare.

Nimic nu-l poate înnopta,
nimic nu-i poate da lumină,
nici chinui, nici mângâia,
decât o vină sau ne-vină.

Am cu Hristos un legământ
mai lung decât o veşnicie;
nu-i chin ori har, nu-i plâns ori cânt
mai greu sau mai uşor să-mi fie!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare

Sf. Ioan Maximovici

„S-a deschis cerul, şi S-a coborât Duhul Sfânt… în chip trupesc, ca un porumbel” peste Fiul lui Dumnezeu, Care stătea în Iordan. Şi glasul lui Dumnezeu-Tatăl s-a auzit din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22; Mc. l, 11; Matei 3, 17). Deschis este şi astăzi cerul, şi din nou Duhul Sfânt Se pogoară deasupra apelor şi Dumnezeu îl mărturiseşte pe Fiul Său.
O, de s-ar deschide şi ochii noştri sufleteşti! O, de-ar putea urechile noastre să audă glăsuirile cereşti! Am vedea că cerurile sunt deschise deasupra noastră. L-am vedea pe Fiul lui Dumnezeu stând printre noi şi pe Duhul Sfânt plutind deasupra noastră şi am auzi glasul lui Dumnezeu vestind dumnezeirea Mântuitorului lumii. Am simţi cum Duhul Sfânt Se coboară deasupra apelor, cum le redă bunătatea pe care au avut-o la facerea lumii şi le dăruieşte puteri tămăduitoare, cu care să renască natura căzută. Noi înşine ne-am acoperi de lumină, gurile noastre s-ar umple de duh şi L-ar cânta cu bucurie pe Cel ce ne-a întărit pe noi pe piatra credinţei. Dar numai cei curaţi cu inima văd cele dumnezeieşti. Cei întunecaţi de păcat văzând nu văd şi auzind nu aud. | Continuare »

Preasfinte Duh de viaţă darnic,
Preasfinte-mpărţitor de har,
în faţa Ta îngenunchează
a noastră mulţumire iar.

O, Tu ai dat vieţii noastre
botezul minunat de foc
ce-a cununat în noi durerea
cu fericirea la un loc.

O, Tu ne-ai răsărit în suflet
lumina altei noi vieţi,
descoperindu-ne atâtea
necunoscute frumuseţi.

În inimi ne-ai aprins statornic
înflăcăratele trăiri,
ca să-Ţi putem aduce jertfa
deplinei noastre dăruiri.

Făcut-ai sufletele noastre
potir de aur minunat
şi darnic le-ai umplut adâncul
cu harul Tău nemăsurat.

Dezvăluitu-ne-ai frumseţea
cerescului Ierusalim;
părtaşi la dulcea-i fericire,
chiar de pe-acum ne faci să fim.

În faţa Ta, întreaga noastră
recunoştinţă vine iar
şi-Ţi mulţumim… O, slavă Ţie,
Preasfinte-mpărţitor de har!

Traian Dorz, Cântările Dintâi

TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN

Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii iconomiei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan înainte-mergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi de atunci, pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. l, 15). Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apasă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. în acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea.
Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Sophia, Bucureşti, 2006

A FI ÎNCHINĂTOR ADEVĂRAT – Traian Dorz

Acatistul Sfântului Nicolae Ierarh al Mirelor Lichiei, Marele făcător de minuni

Omul cel născut de Sus – Traian Dorz

Sfântul Ierarh Nicolae – Viaţa sa

 Sfântul Ierarh Nicolae – Din minunile sale

OCHII SFÂNTULUI NICOLAE – Traian Dorz

 Răzbunare fără pereche –  Traian Dorz

Despre regele Robert Bruce, din Scoţia, spune istoria că, bătut fiind de vrăjmaşi, s-a furişat descurajat într-o şură. Dimineaţa văzu un păianjen care încerca să-şi facă trecere printre firele lui. De cincisprezece ori i se rupse firul; de cincisprezec ori îl făcu din nou, până izbuti.
„Acest păianjen – zise regele – este trimis spre mustrarea şi încurajarea mea. Chiar de cincisprezece ori de voi fi bătut, n-am să mă las.“
Şi, intrând din nou în război, bătu pe vrăjmaşul lui.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! În lupta noastră, să ne fie şi nouă pildă stăruinţa păianjenului! Oricâte lovituri ne-ar da vrăjmaşul diavol, să nu disperăm! Să înnoim atacul, şi… a noastră va fi biruinţa!
Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi luptă; şi „celui ce biruieşte şi păzeşte până la sfârşit, îi voi da să mănânce din pomul vieţii“ (Apocalipsa 2, 7).

Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare