Hotărât! Cineva ar putea zice că noi prea abuzăm cu predica despre Iisus cel Răstignit. Ar putea zice cineva: „Ce-mi tot cântă ostaşii ăştia despre Iisus cel Răstignit, căci doar crucea Domnului Hristos o am şi eu pe casă, o am în casă şi o fac în toate rugăciunile mele… Aşa îmi vorbesc oamenii ăştia despre Iisus Hristos de parcă eu aş fi din Africa…”.
Şi – trebuie să o recunoaştem – omul are completă dreptate. Credinţa în Domnul Iisus Hristos a rămas pe tot locul. Semnele ei se văd pe tot locul. Dar – durere – numai semnele. Urmele şi roadele ei, prea puţin. În toate părţile, mai mult semnele din afară: cruci, rugi, închinări, dar miezul, sâmburele s-a cam pierdut.
Cruce pe casă – sudalmă în casă. Cruce în drum – păcate pe drum. „Doamne, Doamne” din gură – păcate în bătătură.
Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noastre în Jertfa scumpului nostru Mântuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă. Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (In 16, 33). Altcum rămânem în judecata acelui străin care, cercetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cuvintele: „Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate”.
Dacă e ceva ce ne trebuie nouă românilor, e tocmai aceasta: adâncirea credinţei noastre în Domnul Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Ne trebuie adâncirea acelui „Nume” de la Faptele Apostolilor 4, 12: „Căci nu este sub cer un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.
